Sisteme și indivizi

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.

Despre întrebări și alți demoni

Am descoperit azi, din greșeală, un text de care uitasem cu totul. Dacă nu ar fi fost numele meu acolo, doar cu greu mi-aș fi amintit că a fost scris de mine. Există un tip de plagiat pe  care nu pot sa-l numesc altfel decît cinstit, care se întîmplă așa: auzi undeva o idee și după o vreme uiți că ai auzit-o în altă parte și ajungi să crezi, sincer, că a fost ideea ta. În cazul ăsta am trăit exact inversul acestui plagiat cinstit, adică am uitat cu totul de paternitatea unui text pe care l-am scris acum nu mai mult de un an de zile. De alte paternități pînă acum nu m-a acuzat nimeni pînă acum că am uitat.

Textul ăsta a fost răspunsul unei provocări venite din partea Universității București și se pare că a reușit cît de cît să îi răspundă, pentru că a fost postat pe site-ul oficial al Universității, adică aici. De fapt a fost un fel de competiție în care puteam să cîștig înscrierea gratuită într-o asociație științifică sau cam așa ceva (îmi imaginez că n-a fost foarte strînsă, pentru că am cîștigat). Cine o să aibă răbdarea să îl citească o să își facă o idee despre ce a fost teza mea de doctorat.

Despre întrebări și alți demoni

Ianuarie 2012

Titlul tezei- Religia și modernitatea: secularizare sau pluralism religios?

Granița dintre întrebările științifice/de cercetare și alte tipuri de întrebări nu e întotdeauna ușor de trasat. Întrebările științifice trebuie să țintească spre realități ce pot fi într-un fel sau altul observate, atinse. Atingerea poate să fie directă, ca în cazul unui chimist care amestecă substanțe reactive și urmărește rezultatul sau indirectă ca în cazul fizicianului care deduce/atinge expansiunea universului pornind de la radiația de fond și alte observații intermediare. Sociologia are și ea realitățile ei care pot fi atinse direct dar are și unele care trebuie deduse, ghicite, interpretate pornind de la observații intermediare. Demersul meu s-a plasat, fără îndoială, în această a doua categorie.

Întrebările pe care mi le-am pus au luat naștere oarecum de la sine în contextul unei biografii care, după ce în anii anteriori fusese caracterizată de mult prea multe certitudini, era acum din ce în ce mai nesigură de propriile temelii. Certitudinile la care mă refer erau, desigur, de natură religioasă, iar erodarea lor a început în adolescență odată cu expunerea la materiale științifice, la istoria și realitatea contemporană a (altor) religii, fiecare propunînd certiutini la fel de “sigure” ca ale mele, dar care aveau dezavantajul de a fi în contradicție cu acestea. Chestionările mele inițiale au fost așadar înainte de orice altceva auto-chestionări cu o foarte pronunțată dimensiune existențială. Am pornit, în limbaj postmodernist, situat sau angajat. Avînd în vedere preocuparea lui Weber pentru neutralitatea axiologică a omului de știință, mi se părea evident că pentru marele sociolog angajarea sau situarea, chiar dacă nu le numea așa, erau inevitabile, de unde și necesitatea unui efort înspre neutralitate.

Întrebările mele au început prin a fi mai degrabă neștiințifice/nesociologice, atît prin maniera puțin riguroasă în care erau formulate, cît mai ales prin obiectul lor, obiect care era cu totul dincolo (totaliter aliter), căci viza însemnătatea ideii/conceptului/entității/ființei pe care o numim Dumnezeu cu realitatea socială contemporană. Întrebarea originară, în măsura în care o mai regăsesc astăzi intactă în memorie, pornea de la observația filozofică a lui Nietzsche că Dumnezeu este mort și chestiona validitatea acestei afirmații în contextul unei modernități în care Dumnezeu nu părea să fie cîtuși de puțin mort. Deși porneam de la premiza că afirmația lui Nietzsche, deși filosofică, avea un conținut sociologic substanțial, căci se referea la o schimbare radicală survenită în universul social occidental, riscam să mă rătăcesc într-un labirint filosofic, al istoriei religiilor și poate chiar teologic, labirint în care cineva atît de puțin pregătit ca mine cu siguranță s-ar fi pierdut definitiv. Profesorul Vlăsceanu a fost cel care, în calitate de îndrumător oficial, mi-a atras de la bun început atenția asupra necesității unei cotituri cît mai rapide și cît mai radicale înspre un teren sociologic solid.

A te întreba “ce înseamnă Dumnezeu?” înseamnă a păși simultan într-un teren sociologic, filosofic și teologic (ca să numesc doar cîteva “terenuri”). Filosofic, întrebarea are în primul rînd o dimensiune ontologică (ce este, cum este, dacă este). Teologic, întrebarea vizează în primul rînd relația dintre Dumnezeu și lume și nu poate face de concepte ca “revelatie”. Sociologic, sensul și natura întrebării cu privire la ce înseamnă Dumnezeu, deși mai dificil de surpins, este inextricabil legată de religie[1], despre care Peter Berger spune că, orice altceva ar mai fi, este în primul rînd o construcție socială. Altfel spus, a vorbi sociologic despre Dumnezeu înseamnă a observa și înțelege cum este ideea de Dumnezeu trăită într-un anume context social la un moment dat.

Ideea că știința și religia sînt în conflict e una destul de larg împărtășită astăzi, și la o privire retrospectivă realizez că și asupra mea a avut în trecut o influență decisivă, deși astăzi, în ceea ce mă privește, cred că lucrurile stau altfel. Astfel, încercînd să formulez o întrebare de cercetare, mi se părea cel semnificativ loc social unde pot verifica dacă Dumnezeu e mort sau viu ar fi în cadrul elitelor științifice, pornind de la premiza implicită că știința ar reprezenta punctul culminant al modernității occidentale. Dacă aș fi găsit urme ale lui Dumnezeu prin universurile simbolice ale celor care în mintea mea de atunci reprezentau un fel de întrupare a științei înseși, asta ar fi însemnat că Dumnezeu nu e mort. Invers, dacă Dumnezeu ar fi fost cu totul absent în acest loc, altfel spus dacă elitele științifice nu ar fi deloc religioase, asta ar însemna că Dumnezeu e mort. Chiar și astăzi sînt tentat să privesc ca foarte semnificativ în contextul disputei sociologice despre relația dintre modernitate și religie (despre care la un moment dat am aflat că în sociologie are nume de cod “teoria secularizării”) faptul că unii dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului XX au fost religioși, unii dintre ei chiar în mod convențional, adică aderau la ceea ce are fundamental tradiția iudeo-creștină.

Cam în acest stadiu mă aflam înainte de experiența suedeză făcută posibilă de bursa doctorală POSDRU al cărei norocos beneficiar am fost. Șase luni la Universitatea Uppsala, sub îndrumarea binevoitoare și răbdătoare a prof. Grace Davie de la Universitatea Exeter, UK, unul dintre cei mai influenți sociologi ai religiei europeni, au produs o semnificativă schimbare de perspectivă asupra problemei și a întrebărilor de cercetare. Astfel, de la întrebări despre “moartea lui Dumnezeu” am ajuns să chestionez pluralismul religios (ce și cum este acesta? Care este impactul lui asupra vieții religioase în modernitate?). La nivelul ideilor, schimbarea de direcție a fost cauzată pe de o parte de lectura lui Peter Berger, pentru care pluralismul era factorul esențial pentru înțelegerea vieții religiose în modernitate, dar care nu ar fi fost posibilă fără îndemnurile blînde și politicoase dar ferme ale prof. Grace Davie, care m-a provocat constant să evaluez și reevaluez relevanța sociologică a întrebărilor mele de cercetare.

Este oarecum ironic că a trebuit să vizitez Suedia și să lucrez cu o profesoară din Anglia pentru a înțelege importanța propriului meu context social, anume cel românesc, pentru unele dintre problemele importante ale sociologiei religiei. Grace Davie mi-a atras atenția că un sociolog bun încearcă să își înțeleagă mai întîi propria realitate socială, contextul său imediat, de unde extrage instrumentele indispensabile pentru înțelegerea lumii care începe acolo unde se termină lumea lui. Astfel, făcînd uz de politețea britanică, prof. Davie a reușit să mute curiozitatea mea de la elitele științifice (un obiect abstract și greu de atins, mai ales de lacineva care abia învăța ce este sociologia), la contextul social românesc.

Dat fiind că Berger mă convinsese cu privire la importanța pluralismului religios pentru înțelegerea dinamicii vieții religioase în modernitate, a fost oarecum firesc ca următorul set de întrebări de cercetare, mai sociologice decît cele anterioare, să vizeze pluralismul religios în România.

Grace Davie a primit cu un anume entuziasm ipoteza mea că în România pluralismul religios, fiind un fenomen tînăr sau chiar pe cale de a lua naștere, oferă ceea ce eu am numit o perspectivă proaspătă asupra impactului pluralismului religios asupra vieții religioase. Așadar, întrebările mele de cercetrare vizau acum existența, natura și impactul pluralismului religios asupra vieții religioase din România, întrebări care au ghidat cercetarea pe care am realizat-o în localitatea Țigănești din sudul țării. Dacă întrebările au fost eficient implementate în cercetare sau dacă cel puțin am încercat să le răspund, e o cu totul altă întrebare. Cert este că am sfîrșit prin a dedica cercetarea empirică aproape în totalitate încercării de a descrie natura și dinamica pluralismului religios dintr-o localitate situată într-o zonă unde ortodoxia pretinde a deține monopolul sau măcar ceva apropiat de un monopol. Întrebările cu privire la impactul pluralismului asupra intensității vieții religioase au devenit secundare din rațiuni practice, în ciuda faptului că rațiunile teoretice le acordau prioritate.

Concluziile mele, deși contestabile în multe feluri, pretindeau a fi găsit o corelație pozitivă între pluralismul religios și viața religioasă, oferind astfel suport unei teorii de sorginte americană (teoria alegerii raționale) despre care chiar Grace Davie argumentase că nu este aplicabilă în alte contexte sociale decît cel american unde a luat naștere.

Însemnătatea și finalitatea cercetării mele, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, au sfîrșit prin a sta în primul rînd în descrie și poate chiar explica peripețiile pluralismului religios într-un teren despre care părerea aproape unanim acceptată este că îi este ostil. Ce s-a ales, pînă la urmă, de întrebările mele despre moartea lui Dumnezeu, de avîntul meu inițial (idealist și de un optimism mai degrabă copilăresc) care căuta, situat cum era, să contribuie la marea dezbatere teoretică despre natura relației dintre religie și modernitate? Eforturile mele au căutat pînă la final să unească, în formularea profesorului Vlăsceanu, într-un continent o multitudine de întrebări și fapte insulare. Dacă am sfîrșit prin a mă regăsi pe insula pluralismului religios din localitatea Țigănești, avînd în spate doar iluzia că am reușit să încropesc un continent legat de semnificația teoretică a pluralismului religios pentru înțelegerea vieții religioase în modernitate rămîne, desigur, o întrebare deschisă.


[1] Mă amuz copios cînd îmi amintesc cum , încercînd să schițez un proiect de cercetare,  îmi propuneam să mă ocup sociologic de conceptul de Dumnezeu  și relația lui cu lumea de azi dar refuzînd să îmi plasez demersul în sociologia religiei, față de care simțeam o anumită reținere pe care astăzi nu mi-o pot explica decît prin ignoranță în raport cu scopurile și metodele acesteia. Sau poate simțeam că limitîndu-mă la sociologia religiei, cercetarea mea ar fi pierdut din relevanță. Din nou, un gînd care astăzi mă face să mă amuz dar să mă și rușinez de mai-tînărul-meu-sine-științifi. Sau mai bine zis neștiințific.

Pentru cititorii eroici care au citit tot și au ajuns aici, dar și pentru cei care doar au trecut cu privirea peste text și au ajuns tot aici, să spun că acesta e ultimul post pe care îl mai scriu din Romania, pentru că mîine plec în Anchorage, Alaska, SUA. Am primit un job acolo (pot să zic job, doar plec in America) și o să fiu acolo cel puțin trei ani, poate mai mult dacă totul merge bine. Traversez pentru prima dată oceanul. Sper să n-am experiența lui Pi, deși cred că m-aș descurca binișor și eu dacă aș fi nevoit să împart o plută cu un tigru.

La munca!

Din pacate nu m-am plimbat atit de mult cit mi-as fi dorit. N-am fost la Paris, nici la Londra, nici la Roma, nici la Viena. Dupa enumerarea asta cineva ar putea sa intrebe, dar unde ai fost, atunci? Pai am fost in Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Amsterdam si Rotterdam (Olanda), Bruxelles si alte citeva orasele din Belgia, Madridul din Spania, Tallin din Estonia si cam atit. Ah, am fost si la Dobrici, in Bulgaria, pe vremea cind aveam BMW inscris in Bulgaria. Ce vremuri…

Cind am fost ultima data la Oslo, adica vara asta, am fost efectiv socat sa vad ca monopolul pe cersetorie in centrul orasului e detinut de cersetori romani. Ma plimbam pe Arke Brygge cu doi prieteni norvegieni, cind unul dintre ei imi spune, ia uite, si astia sint romani. Eu, sceptic, intreb cum de e atit de sigur. El imi spune, zi-le ceva in romana. Eu ii spun tinerei care era la doi pasi de mine sa se duca la munca (la munca). Reactia ei e una de „ce muncaaa maaa, i-auzi la el”, si in timp ce ea isi avea reactia, un tip cu burta si mustata apare de nu stiu unde si verbalizeaza si el violent in directia mea. Da, erau romani, sau cam asa ceva. Prietenul meu norvegian ride si ma intreaba ce le-am spus. Eu ii raspund ca i-am trimis la munca iar el ma intreaba care e cuvintul. Ii mai repet de citeva ori formula magica „la munca” care stirnise atita indignare intre compatriotii mei cersetori, iar el incepe sa o repete si reuseste dupa citeva incercari sa o redea surprinzator de bine.

Mi-am amtint de episodul asta pentru ca zilele astea sint la Madrid si situatia e cu totul alta. Am mers de citeva ori cu trenul in zona metropolitana a Madridului si aproape in fiecare tren am vazut cite un cersetor. Doar ca nu erau romani, erau spanioli. Mi s-a explicat ca situatia economica dramatica din Spania ii face pe multi spanioli sa comita gesturi disperate. Unii se sinucid in fata trenului, cum s-a intimplat chiar recent, altii cersesc, tot in tren, sau in alte parti.  E foarte posibil ca sinuciderile sa nu aiba de-a face cu criza economica. La urma urmelor, motivele pentru care cineva alege sa spuna adio vietii sint intotdeauna complexe. La fel si cu cersetoria: e posibil ca cersetori profesionisti sa profite de situatia economica pentru a inventa povesti lacrimogene. Dar oricum ar fi, ramine schimbarea semnificativa in peisajul urban al unei capitale europene, anume ca propriii cetateni incep sa devina un segment semnificativ din populatia de cersetori, lasind mai putin loc pentru aventurierii din alte parti. Dar cel putin la Oslo e in continuare foarte mult loc pentru cersetori. Norvegienii o duc in continuare mult prea bine pentru a iesi la cersit.

PS: Ca de fiecare data cind sint in deplasare si n-am laptopul cu mine, scriu fara diacritice.

După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Draga Uppsala

O sa scriu fara diacritice azi, pentru ca am o tastatura norvegiana si mi-as gasi mai greu calea spre diacriticele romanesti. Sint in Norvegia, in Dokka, la vreo 200 km mai sus de Oslo. Am ajuns aici cu trenul dupa ce am trecut cu trenul prin inima Suediei, de la est  la vest (Uppsala-Stockholm-Oslo. Din pacate n-am trecut si prin inima vreunei suedeze. N-ar fi fost rau, mai ales ca n-am mai trecut de mult prin inima unei femei. Si zilele astea in care m-am plimbat un pic prin Stockholm si Uppsala mi-au reconfirmat ceea ce stiam de acum doi ani, anume ca suedezele sint cele mai frumoase femei din lume. Asta e o generalizare grosolana si care, deci, necesita multe calificari ulterioare. Dar s-o luam asa, deocamdata.

Dupa ce Cogito s-a nascut de ziua mea (le multumesc aici tutuor celor care au dat „like”  paginii mele Cogito de pe Facebook-e important pentru ca Facebook-ul, stie toata lumea, e una dintre cel mai importante forte ale naturii contemporane-sic), am plecat la conferinta de la Stockholm unde s-au intimplat lucruri frumoase si intersante, dar in loc sa scriu despre asta scriu despre cit de frumoase suedezele. Cogito, asadar, si-a luat o vacanta si in locul lui scrie acum un alt alter-ego al meu, unul mai putin cerebral si mai mult visceral. Ca doar toti avem si viscere, nu?

Pentru iubitorii de film, sa mergi pe strada Ingmar Bergman e ca si cum ai merge pe un pamint sacru, nu-i asa? Eh, atunci am mers si eu pe un pamint sacru ieri, in Uppsala.

PS pentru bucuresteni: In timp ce scriu asta, intr-o soba eleganta arde un foc vioi.

Nord și sud

Se spune că pe cei din sudul Europei, într-un tren, îi găsești îngrămădiți într-un singur vagon, dacă se poate, iar pe cei din nord îi găsești împrăștiați pe fiecare în cîte un vagon, dacă se poate. Dovadă și poza asta făcută acum cîteva zile în Suedia.

Am luat-o de pe Facebook. Sper că Mimmi Ellinor Bäckman, cea care a făcut poza, nu se va supăra pe mine. De asemenea, o să mă abțin de la comentarii, cu toate că ar fi foarte mult loc pentru ele, chiar dacă poza spune foarte multe.

Am fost și eu odată românaș

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.