Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)

Comentarii
  1. Alin spune:

    Cel mai bun articol (eseu) de pana acum, scris in stil Steinhardt-like.🙂 Felicitari!

  2. ionetecatalin spune:

    Mersi, Alin. Dar sa stii ca primesc felicitarile tale cu reticenta. Poate am scris bine, dar nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva „succesul” se datoreaza cazului exceptional. Adica, sinucigasii ne fascineaza (fac rating la tv etc) iar daca, pe deasupra, e vorba si de un sinucigas interesant…

  3. Rovanova spune:

    M-ai convins sa ma intorc, din cand in cand…Felicitari!

  4. Catalin spune:

    ma bucur🙂 Cu textul asta am reusit?

  5. Tokolyi Mihai spune:

    Vai, sunt atât de multe lucrurile care să dea motive de sinucidere, și atât de puține lucruri care să ne dea tăria de a merge mai departe încât unii optează pentru varianta short-cut … deși într-un fel cu toții suntem sinucigași pentru că cu toții murim mai devreme sau mai târziu, fizic și/sau metafizic.

    Am să recit aici, acum, primul vers din prima strofă, al întâiului sonet pe care l-a scris Shakespeare, și care mi se pare absolut genial prin ceea ce transmite.

    Spunea Shakespeare: *Tot ce-i frumos am vrea să n-aibă moarte*, iar după cum tot ce e frumos am vrea să fie nemuritor, TOT CE E URÂT AM VREA SĂ FIE MURITOR, atât fizic cât și metafizic …

    Tot Shakespeare de care sunt îndrăgostit (în sens literar), spunea:

    *Ești prea frumos, să vrei de tot să mori
    Și viermii doar să-i lași moștenitori.*

    Ai citit sonetele lui Shakespeare?

  6. ionetecatalin spune:

    nu prea l-am citit pe Shakespeare. Am cumparat mai demult cartea aia groasa, sint sigur ca o stii, opere complete intr-o editie foarte proasta, adica cu hirtie ieftina. Dar engleza lui Shakespeare era un chin pentru mine asa ca am renuntat repede

  7. 5 ron. ieftin . totusi eu cred ca poezia trebuie citita in original. adica, nu cred ca poezia poate fi tradusa

  8. Tokolyi Mihai spune:

    Dacă tot e așa ieftină, ți-ai luat-o?

    Cel mai important nu este limba ci sentimentul (emoția), sentimentul e același chiar dacă limba diferă. Dacă nu există sentiment atunci degeaba mai gândim (acel cogito), degeaba mai vorbim (limba), și degeaba mai existăm (viețuim, viața).

    P.S: Nu știu ce natură atribuie unii și alții cogito-ului (cugetului), însă eu atribui sentimentul.
    Pentru mine cugetul este sentimentul (de a fi viu, poate în cea mai mare parte).

  9. ionetecatalin spune:

    Dar sentimentul ca sa devine intersubiectiv are nevoie de cuvinte. Eu cred ca nu prea poate sari dintr o limba in alta, cind vine vorba de poezie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s