Dragoste în ciuda defectelor

Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Draci cu chip de om

Te plimbi pe o stradă aglomerată, prin faţa magazinului Unirea la ora 6 seara, să zicem, şi ai impresia că te plimbi printre oameni. Doar că cei printre care te plimbi nu sînt toţi oameni. Sînt multe bestii deghizate în oameni. Sau demoni cu chipuri de oameni, dacă vreţi. Unii dintre ei ajung la puşcărie, ca cel pe care l-am văzut eu azi, alţii nu ajung pentru că nu-i prinde nimeni. Avea părul lung, creţ şi prins în coadă la spate, slăbănog şi părea extrem de iritat. Executa o pedeapsă de 18 ani pentru viol la spitalul penitenciar Jilava. Dacă vi se pare mult, asta e pentru că nu ştiţi că victima violului a fost propria fiică în vîrstă  de doi ani. De doi ani! Pe de o parte, 18 ani e mult pentru un viol, da. Pe de altă parte, nici 1000 de ani nu ar fi suficient ca să repare răul făcut. În astfel de cazuri, dreptatea e pur şi simplu imposibilă. Asta l-a făcut pe Kant să declare că trebuie să existe o lume de dincolo în care să se facă dreptate, pentru ca simţul nostru moral să nu fie doar o glumă proastă. Dar nu vreau să-mi dau eu cu părerea acum dacă avea sau nu dreptate Kant, vreau doar să spun că ăla nu era om, era bestie sau demon cu chip de om şi sper că a fost violat de numărare ori de colegii lui de cameră.

Tot azi în Jilava, în timp ce aşteptam să înceapă comisia de eliberare condiţionată, citeam un roman. Citind, am avut sentimentul că pierd vremea. De ce, adică, să pierd vremea cu ficţiune cînd sînt atîtea cărţi de ştiinţă, filosofie, istorie, teologie etc de citit? Cu excepţia cazului cînd e vorba de Dostoievski sau altcineva de teapa lui, cititul romanelor e, totuşi, pierdere de vreme.

 

PS: La scurt timp după ce am scris asta, m-am dus in Cișmigiu unde am citit vreo sută de pagini din romanul respectiv.

Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)

Şi copilaşii?

Sînt ştiri pe care le vezi şi care te cutremură, dar nu te cutremură pînă în adîncurile fiinţei. Ieri s-a petrecut un accident teribil la maternitatea Giuleşti, o ştire care ne cutremură pînă în adîncurile fiinţei. N-am văzut nicăieri ştirea, doar mi-am auzit colegii vorbind despre asta. Nu am de gînd să tun şi să fulger împotriva incompetenţei personalului şi sistemului medical românesc (care, multă lume ar fi de acord, nu e mult mai bun decît sistemele medicale din cele mai sărace ţări din Africa), deşi din cîte aud cauza accidentului a fost o improvizaţie la instalaţia de aer condiţionat. Patru bebeluşi au murit în urma unor arsuri grave în incendiul produs. Patru mame îndură astăzi focurile iadului neştiind dacă bebeluşul pe care l-au purtat nouă luni e mort sau viu,  deoarece aud că sînt probleme cu identificarea copiilor arşi.

În ce fel de lume e posibil să se întîmple aşa ceva? Evident, în România e mai probabil să se întîmple aşa ceva decît în alte ţări din Europa. Dar e posibil să se întîmple oriunde în lume. Bebeluşi mor peste tot, arşi, de foame, ucişi, mîncaţi de cîini, ca în povestea lui Dostoievski. Karamazov credea că moartea copilaşilor dovedeşte fără urmă de îndoială că Dumnezeu nu există. Pentru mine, tot ce dovedeşte e că în niciun caz nu trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Lumea care trăim e un amestec ciudat de rai şi iad. Un amestec ciudat şi neomogen, deoarece în anumite puncte de pe harta lumii concentraţia de rai e mai mare decît cea de iad şi invers în cazul altor puncte. La o privire de ansamblu, punctele cu concentraţie mai mare de iad sînt cele mai numeroase.

Nopți albe în Uppsala

Cînd cineva se citeşte titlul cărţii Nopțile albe Pertersburgeze, e tentat să creadă că acolo Dostoievski își povestește nopțile de petreceri și desfrîu. Mă refer la cineva care nu știe că Petersburgul e un oraș nordic și că în orașele nordice, începînd cu luna mai, nopțile literalmente devin din ce în ce mai albe pînă cînd la un moment dat nu mai e noapte deloc ci doar un crepuscul care ține cîteva ore. La fel se întîmplă și în Uppsala, deși Petersburgul cred că e mai nordic. Oricum ar fi, chiar dacă nopție din Uppsala nu or să fie niciodată la fel ca cele din Petersburg, sînt, în orice caz, destul de albe. Deși e abia jumătatea lui Mai, se întunecă de tot abia pe la 10:30 și se luminează la pe la 3 și ceva. În aproximativ o lună o să se întunece după 12 și o să se lumineze după 2, deși probabil că întuneric beznă n-o să mai fie deloc atunci.

Cît despre modul metaforic în care folosim noi, cei mai puțin nordici, expresia „nopți albe”, dacă pentru Dostoievski avea un sens literal sau aproape literal, nu înseamnă că nu chefuia astfel încît să le dea și sensul nostru metaforic. Și, pentru că tot a venit vorba, nu înseamnă asta nici despre mine. Nopțile albe poate i se par nenordicului o ciudățenie, mi-e mi se par frumoase. Dar ce ar fi cu adevărat frumos ar fi Aurora Boreală sau Luminile Nordului, pe care aș putea s-o văd dacă aș călători cam o mie de kilometri pînă unde se agață  în cui  harta Suediei.

Criminalul și bocitorul oficial al lui Dumnezeu

Dacă Nietzsche a rămas pentru ceva în istorie, atunci se poate argumenta că a rămas pentru anunțul lui epocal: Dumnezeu e mort! Pentru mulți, Nietzsche e identificat cu moartea lui Dumnezeu și doar atît. În același timp, multe dintre strălucitele lui aforisme au intrat în folclor deja, fără ca cei ce le folosesc să știe cine le-a fost tată. De exemplu : Ce nu te omoară te face mai puternic sau Dacă cineva are un de ce se poate împăca cu orice cum. Dar soarta asta e inevitabilă pentru oricine ajunge suficient de mare pentru a penetra cultura populară.

Unii se gîndesc la Nietzsche ca la un criminal sadic al lui Dumnezeu, deși în realitate el a fost mai degrabă medicul legist care a constatat cu tristețe decesul. Că Dumnezeu nu era așa de mort cum credea Nietzsche și modernitatea în general acum o sută și ceva de ani, sau mai bine zis că decesul era mai degrabă social decît ontologic, e un caz celebru de eroare medicală în constatarea decesului, dar nu asta mă preocupă acum. Ce mă preocupă e să-i fac un pic de dreptate lui Nietzsche, care departe a fi fost un criminal sadic, a fost cel puțin în aceiași măsură, dacă nu mai mult, unul dintre cei care au resimțit cel mai dureros moartea lui Dumnezeu, alături de Dostoievski și alții (Poate trebuie să fac distincția: Dostoievski a resimțit-o ca pe o posiblitate în timp ce Nietzsche a trăit-o ca pe o realitate)

Ca singur argument, care, cel pentru mine, e mai mult decît suficient, o sa redau un pasaj scurt din Știința voiasă, într-o traducere personală după o traducere din engleză. Din păcate nu știu germană și aproape că îmi vine să bocesc din cauza asta.

„Cum de am fost in stare să bem marea? Cine ne-a dat buretele cu care să ștergem orizontul? Ce am făcut, cînd am desfăcut pămîntul de soarele lui? Încotro se mișcă acum? Încotro ne mișcăm noi? Departe de toți sorii? Oare nu sîntem într-o continuă cădere? Înainte, în părți, înapoi și în toate direcțiile? Mai există un sus și un jos ?  Nu cumva rătăcim printr-un nimic infinit? Oare nu sîntem bîntuiți de vid? Nu s-a făcut mai frig?” ? (sublinierea mea)