Nicăieri nu-i ca acasă

golf

Şase luni nu e o perioadă de timp suficient de lungă pentru a uita lucruri. Dar e o perioadă suficient de lungă pentru a uita unele sentimente şi trăiri asociate cu anumite  lucruri. Aşa se face că mulţi dintre cei plecaţi de acasă uită cît de revoltaţi erau de cutare sau cutare chestie din peisajul lor autohton. În locul revoltei, rămîn lucrurile în pura lor originaritate, care e intim legată de originaritatea fiinţei oricui a crescut şi a trăit printre ele. Dar în fine,  despre dor poate altă dată. Acum vreau să scriu doar despre două lucruri care mi s-ar părea imposibile în România. Alaska e un tărîm plin de peşte şi vînat, şi rezidenţii au dreptul să pescuiască şi să vîneze. Dar nu chir după pofta inimii, ci conform unor reguli stricte. Ca rezident în Alaska ai dreptul la un anumit număr de somoni, prinşi într-un anumit fel şi aşa mai departe. Regulile spun că imediat ce ai prins peştele, trebuie să notezi cîţi peşti ai prins şi să trimiţi statului raportul. Am fost şi eu la pescuit, cu alaskani
autentici şi cu alţii mai puţini autentici, dar în orice caz mai autentici decît mine, şi am văzut cu ochii mei cît de în serios ia toată lumea regulile. Sînt sigur că unii o să se supere pe mine, dar îmi e imposibil să îmi imaginez marea majoritate a românilor (căci şi printre americanii alaskani sînt excepţii, sînt sigur) nu doar respectînd limita impusă, dar şi notînd numărul peştilor prinşi în cutare zi, dacă sînt roşii sau argintii sau King sau doar „cîineşti” (un somon cu care nativii alaskani îşi hrănesc cîinii pentru că e prea prost pentru gustul lor, dar care sînt sigur că e mai bun deît orice somon din supermarketurile europene). Sigur, poliţia îşi face treaba, şi cine e
prins încălcînd regulile o încurcă electric. Dar  nu vreau să mă aventurez pe tărîmul alunecos al explicaţiilor. Am vrut doar să dau un exemplu de un mod de a fi al cetăţeanului de rînd care în România aşa cum este ea astăzi, cum a fost ieri şi cum o să fie şi peste o sută de ani, mi se pare inimaginabil.

Şi vreau să mai dau încă un exemplu. Ieri am participat la un concurs
de golf, organizat de angajatorul meu în Palmer, cam la o sută de kilometri de Anchorage.  Scopul concursului a fost caritabil, deci întreaga desfăşurare nu a fost chiar ca a unui concurs profesionist. Dar a fost totuşi un concurs cu douezeci şi şase de echipe şi cu premii.  Echipa mea s-a plasat pe locul patru (nu datorită mie, care jucam golf pentru prima dată). Iată ce mi s-a părut absolut remarcabil în toată povestea.  Fiecare echipă trebuia să îşi ţină singură scorul, şi să aibă grijă că toate regulile jocului sînt respectate. Nu era deci niciun arbitru prin jur ca să îţi spună că nu ai voie să mai încerci încă odată lovitura la care aproape ţi-ai rupt crosa şi bila de golf a sărit doar la trei metri mai încolo în loc să zboare ca o pasăre prin aer, spre steagul aflat la patru sute de metri mai departe. Şi cu toate astea, toate regulile au fost respectate cu stricteţe. Cel puţin în echipa mea. Dar faptul că echipa mea, a ieşit pe locul patru, respectînd toate regulile şi notînd cu stricteţe scorul, îmi spune că şi celelalte echipe au făcut la fel.  Unde vreau să ajung e cam aici:  ziua excepţional de frumoasă pe care am avut-o ieri pe un teren de folf superb, înconjurat de cel mai frumos peisaj pe care şi l-ar putea dori cineva, cu o vreme ideală şi aşa mai departe, deci ziua de ieri care a purtat în marsupiul ei toate lucrurile astea, păleşte în comparaţie cu sentimentul de admiraţie pe care l-am avut pentru o realitate socială care, pentru un român ca mine, parcă ar fi ruptă dintr-un univers paralel. Bineînţeles că nici măcar nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta cu restul echipei mele, trei oameni foarte drăguţi care m-au iniţiat în tainele golfului şi pe care i-am cunoscut acolo, pe terenul de golf. Nu am vrut să par ca un extraterestru care se miră în legătură cu legile naturale ale unei planete pe care abia a aterizat, chiar dacă pe viza mea scrie negru pe alb că sînt extraterestru.

Genele şi dragostea

Sînt studii care arată că oamenii frumoşi au mai mult succes în viaţă decît cei urîţi. Studiile analizează în generalimpactul frumuseţii în plan profesional, social şi material. Dar unde frumuseţea e cu adevărat decisivă, şi nu avem deloc nevoie de studii pentru a şti asta, e în plan sentimental. Căci cea mai importantă dintre nevoi, chiar dacă astăzi e luată în rîs şi am ajuns să ne spunem că e vorba doar de o ficţiune, e nevoia de a iubi şi de a fi iubit!

Nu, ce vreau să scriu acum nu e o dedicaţie pentru prietenul meu care de curînd s-a pricopsit cu porecla „Gene”, ştie el de ce. Aş vrea, dacă pot,  să scriu un cîntec de revoltă împotriva unei realităţi care îmi irită simţul dreptăţii şi pe care o înţeleg prea puţin.

Orice altceva ar mai fi omul, este în primul rînd rezultatul zestrei genetice, unui proces de socializare şi unei anumite doze de autodeterminare. Cu alte cuvinte, sîntem carne, mediu social şi luare în stăpînire a acestor două prin ceea ce numim liber arbitru.

Carnea e fără îndoială cea mai importantă. Culoarea ochilor, performanţa creierului, formele coapselor, părul sau lipsa acestuia, toate astea reprezintă materia primă din care sîntem făcuţi, prima condiţie de la care pornind devenim ceva sau altceva. Bineînţeles, noi nu avem nimic de spus în legătură cu toate astea. Ne trezim că avem un corp care  poate nu ne place, un creier care uneori ne face de ruşine şi apucături pe care încercăm în zadar să le ţinem în frîu.

Cea mai mare nedreptate pentru un om este aceea de a se fi născut urît! Să fii prost, e mult mai uşor de suportat. Mai ales că, prin definiţie, nu prea îţi dai seama de asta.  Dar un individ suficient de deştept pentru a-şi da seama că e urît, trăieşte iadul! Sigur, frumuseţea e relativă. Dar tocmai de aici dramele: dorinţele noastre nu sînt limitate de posiblităţile trupului. Sau, mai simplu spus, ne dorim întotdeauna mai mult decît ceea ce ne permit genele.

După carne, ceea ce determină ceea ce o să fim, e mediul social. Familia, prietenii, şcolile la care mergem, toate acestea sînt pentru noi ca nişte zei la care nu am ales să ne închinăm, dar care  ne recreează după chipul şi asemănarea lor. Ce e cu adevărat incredibil, e că după toate astea, rămîne totuşi un spaţiu suficient de mare pentru autodeterminare, astfel încît e într-adevăr posibil să vorbim despre oameni ca despre nişte fiinţe libere. Ăsta da mister!

Carevasăzică, şansele ca nevoia mea fundamentală de a iubi şi a fi iubit, tatuată în fiecare genă, sînt determinate de recombinări întîmplătoare a ADN-ului şi de locul din lume în care am avut norocul să mă nasc. După faptul că sîntem muritori, ăsta e cel mai mare motiv de revoltă care poate anima o fiinţă omenească!

Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)