Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)

Înger şi demon

Fiecare dintre noi are potenţialul să fie criminal sau sfînt. Cei mai mulţi dintre noi sînt mediocri: nu exagerăm nici cu răul, nici cu binele. Cînd spun că avem potenţialul, vreau să spun că într-o situaţie suficient de provocatoare, am putea să facem genul de lucruri care ne-ar duce în puşcărie. Am putea să ucidem, să furăm, să facem trafic de droguri, să lovim cu maşina şi să fugim de la locul accidentului. Cei mai mulţi oameni care ajung să facă lucrurile astea, nu le-ar fi făcut niciodată dacă circumstanţele în care le-au comis nu au fost cele care au fost. Maximă: în  funcţie de circumstanţe, orice om e în stare de orice. Maxima doi: să fii cu adevărat om (individ, actor moral), înseamnă să fii în stare să te ridici de-asupra circumstanţelor.

Zilele astea am avut ocazia să am în faţă un criminal. Am destul de des criminali în faţă, într-un context care îi face pe toţi să se compoarte ca mieluşei. În faţa comisiei de eliberare condiţionată din penitenciarele Rahova şi Jilava, comisie din care trebuie să facă parte şi un consilier de probaţiune, spune legea. Şi cum eu încă sînt consilier de probaţiune, fac parte din comisiile astea în fiecare miercuri şi joi. De fiecare dată observ cum oamenii ăştia, care în alte condiţii se comportă ca nişte animale feroce, adoptă în faţa comisiei, cu mici excepţii, atitudini de îngeraşi nevinovaţi. Cîtedoată îmi spun că mi-ar plăcea să fiu eu însumi în puşcărie ca să arăt (cui? mie? altcuiva?) că pot să mă comport ca un deţinut model şi că merit să fiu eliberat condiţionat fără nicio reţinere din partea comisiei. Sigur, în momentele alea uit că a trăi în puşcărie înseamnă a trăi în iad. Revenind la criminali, deşi am mai văzut, ieri am văzut unul care a făcut o impresie puternică asupra mea. Nu pentru că era mai fioros decît alţii, ci tocmai pentru că era mai blînd. Adică părea mai blînd. Era în puşcărie pentru că omorîse cu sînge rece o procuroare şi pe soţul ei. Îi împuşcase în cap, dacă îmi amintesc bine. De 20 de ani era în puşcărie. Acum avea 48 de ani, dar arăta de parcă avea 58 sau 68. În orice caz, tatăl meu, care are în jur de 58, arată mult mai tînăr decît omul ăsta de 48. Încă o dovadă că timpul e relativ, nu-i aşa? Sau cel puţin efectele trecerii lui asupra noastră. În faţa comisiei, însă, omul ăsta nu arăta ca un criminal. Arăta ca oricine altcineva, şi oricine altcineva putea fi în locul lui. Pentru mine, imaginea acelui om, stînd timid şi spăşit în faţa comisiei, e un argument pentru nedeterminarea naturii umane. Nu scria nicăieri pe el criminal, şi sînt convins că nici în genele lui nu scrie nicăieri criminal. Criminalul care stătea în faţa mea era rezultatul unor circumstanţe provocatoare, unor alegeri deliberate şi, bineînţeles, al unor caracteristici psihice şi fizice determinate de zestrea lui genetică.

Ce uităm atunci cînd ne uităm la un criminal, e că toţi avem potenţialul pentru a merge în pantofii lui, cum zic americanii, şi că el de asemenea a avut potenţialul să umble în ai noştri. Chiar dacă, printr-o faptă deosebit de gravă, cum ar fi să împuşti un procuror în cap, de la mică distanţă, şi l-a compromis definitiv.

Ieri în Jilava, între comisia de la spital şi cea de la penitenciar, am scris o poezie pe care am pus-o pe blogul meu în engleză (cogito.co.cc ) , pe care nimeni nu prea îl citeşte.

PS din 29.12.2010: Nici eu nu îl mai citesc şi nici nu îl mai scriu. Şi nici în Jilava nu mai merg, cel puţin în următoarele patru luni.  Nu ştiu de ce, aerul din Jilava a fost mereu o muză extrem de generoasă cu poetul din mine.