Filme cu împuşcături

Am fost să văd The Expendables, filmul în care au fost adunaţi toţi super-eroii umani ai ultimilor 30 de ani, la fel cum în The Avengers au fost adunaţi toţi super-eroii supra-umani ai benzilor desenate. Un film în care îi ai pe Schwarzenegger, Jean-Claude Van Damme, Sylvester Stallone, Chuck Norris, Dolph Lundgren, Jet Li, Bruce Willis, Jason Statham şi alţii, nu poate fi decît un film la care te duci sperînd că nu o să te vadă nimeni. Sigur, Bucureştiul e un oraş mare, dar ştim cu toţii că natura haotică a unui sistem urban de trei milioane sau mai mult de locuitori e uneori mînată de un soi de teleologie sadică capabilă să  ne arunce nas în nas cu vreun cunoscut exact atunci cînd ne dorim asta cel mai puţin.

M-am dus în primul rînd intrigat de faptul că filmul acesta are totuşi o notă mare pe IMDB, care, fără a fi absolut, e un indicator cît de cît rezonabil pentru modul în care un film este primit de mase. Şi masele, oricît de lipsite de gust ar fi, au totuşi nişte standarde minime pentru ceea ce, bineînţeles lipsit de orice valoare artistică, produce totuşi un anumit tip de delectare estetică. Şi nu-mi pare rău că m-am dus, pentru că mi-am elucidat misterul. Filmul nu este un dezastru în primul rînd pentru că nu se ia în serios: în filmul acesta Chuck Norris spune bancuri cu Chuck Norris, Arnold face glume despre Terminator, şi toată pleiada de super-eroi recunoaşte în cele din urmă că locul ei e la muzeu.

Ducîndu-mă la filmul acesta am vrut să văd şi dacă pot să rezist la un film “de acţiune”. Acţiunea nu e altceva decît un vid care simulează că ar fi ceva. Atunci cînd doi musculoşi se bat, o să cîştige unul sau celălalt. Cînd două maşini se urmăresc, toată tărăşenia nu se poate termina decît cu vreuna dintre ele explodînd sau plonjînd de pe vreun pod. Cu alte cuvinte, acţiunea este forma supremă de plictiseală, şi faptul că filmele de acţiune sînt totuşi cele mai gustate de public, arată cît de serios şi efectiv e procesul de cvasi-zombificare la care e supus individul modern. Filmele lui Tarkovski sînt artistice în cel mai înalt grad tocmai pentru că în ele nu se întîmplă absolut nimic. Narativitatea unidimiensională a filmelor de acţiune e înlocuită acolo de explorarea poetică a universului existenţial despre care, se ştie, habar n-avem în cîte dimensiuni există.

Nici nimicul nu mai este ce era odată

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!

 

 

E gol

Uneori, golul e bun. Ca atunci cînd te urci într-un vagon de tren și e gol, și ești fericit că poți să îți alegi ce loc vrei. Alteori, în schimb, golul e rău, ca atunci cînd ți-e foame și portofelul e gol. De fapt, de cele mai multe ori golul e rău. Pentru că e foarte ușor să golești plinul, dar nu e mereu ușor să umpli golul. De exemplu golul ăsta pe care îl am eu în suflet acum și pe care îl simte orice muritor din cînd în cînd. Cu  ce să îl umplu?

Poate cu amintiri? Amintirile sînt o resursă inepuizabilă care pot umple golul din prezent. Vidul surd pe care îl simți acum poate fi umplut cu melodiile vioaie ale clipelor colorate din trecut. Poate cu proiecte de viitor și visuri? Ele îl pot umple mai greu, pentru că nu au realitatea amintirilor. Visele nu pot genera energie, pentru că ele însele au nevoie de energie ca să existe.

Așa că apelez la amintiri. Mă uit la fotografia asta și îmi amintesc cum vara trecută eram plin de viață, trăind cea mai frumoasă perioadă din viața mea în Suedia. Fotografia asta e făcută în Insulele Lofoten din Norvegia. Eram atunci animat, retrospectiv, de cele șase luni petrecute în Suedia, de colaborarea cu Grace Davie, o profesoară celebră în sociologia religiei, de oamenii cunoscuți, de raiul pe pămînt care este Scandinavia, de întîlnirea cu Kierkegaard la mormîntul lui din Copenhaga. Prospectiv, eram animat de revenirea acasă, unde știam că nu mă așteaptă nimic prea mare și frumos, dar unde micile nimicuri și prospectul revederii celor apropiați erau  totuși veritabile scîntei existențiale.

Da, frumos moment cel în care am făcut fotografia asta. Frumoasă fotografie. Gol și lipsit de culoare mi-e prezentul și aș vrea să mă mut în ea pentru a umple vidul existențial cu niște aer curat de la  Polul Nord.

Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)