Trădați în dragoste

Am un prieten care a fost trădat în dragoste. A greșit în primul rînd pentru că a iubit. De fapt, tipu’  începuse să devină sceptic, în urmă cu aproape doi ani. Credea că nu se poate îndrăgosti, că nu va ajunge niciodată să aibă sentimentul absolut că vrea să aibă o singură femeie pe lumea asta și numai una, cînd pămîntul e plin de atîtea femei. Era ceea ce Kieerkegaard ar fi numit un disperat de posibilitate. De fapt nu era deloc așa ceva, doar că nu întîlnise pe cine trebuia. La un moment dat, acum aproape doi ani, a avut ghinionul să întîlnească pe cine trebuia și s-a îndrăgostit cu disperare. El, care se plîngea întotdeauna că nu știe ce e ăla dor, a murit de dor cînd ea a fost plecată din țară o săptămînă.

În fine, s-a îndrăgostit pînă peste cap, s-a pierdut cu totul în dragoste. Din păcate, nu e o poveste cu final fericit, pentru că recent prietenul ăsta al meu, care se credea în sfîrșit îndrăgostit și vedea pentru prima dată în viața lui o femeie cu care ar fi vrut să facă copii, a descoperit acum, după mai bine de un an, că de la bun început, cam de la o lună de cînd îi începuse povestea de dragoste, fusese trădat. Nu odată, ci constant. Practic își împărțise povestea cu un altul. Detaliile nu contează, deși eu le știu cît de cît bine.

Ce contează e că a căzut cerul pe el cînd a aflat, ceea ce e de înțeles. A început să se comporte ciudat, să fie de nerecunoscut pentru prietenii lui. Cei din jur l-au acuzat că nu a dat dovadă de demnitate, pentru că a început să povestească la toată lumea ce pățise. Săracul, după ce fusese trădat și rănit în cele mai intime zone ale ființei lui, ceea ce făcut să-i fugă efectiv pămîntul de sub picioare și poate pentru prima dată în viața lui să-și piardă cu totul cumpătul (eu îl cunosc bine), se trezea acum tot el acuzat că nu e demn, că nu e gentleman, ba mai mult decît atît, că procedînd astfel devenise el personajul negativ în toată povestea, nu ea.

Eu nu, eu nu l-am acuzat de așa ceva. Eu l-am înțeles ca nimeni altcineva. Am înțeles că pe lîngă durerea de a fi fost mințit, care e cruntă în general, trăise tragedia de a fi fost mințit de cea pe care o iubea. Că și-a lătrat și el durerea încoace și încolo, ca să nu înnebunească, mi se pare de înțeles. Stau și mă întreb dacă mi-ar fi plăcut de fapt să îl văd că îndură cu demnitate, povestind doar cîtorva prieteni din cercul lui cel mai intim (printre care mă număr și eu).

Mi-a povestit că s-a simțit atît de singur cînd a aflat, încît i s-a părut că lumea largă ar putea să îi devină un aliat. Și că nu prea i se părea că ea ar fi capabilă de regret, fără să fie forțată la asta de oprobriul public. Și asta pentru că ea nu recunoscuse decît cînd fusese forțată de dovezi  că fusese duplicitară mai mult de un an de zile și așa de mai departe. În primă fază, cînd era beat de durere, a reacționat instinctiv în sensul acestei intuiții că ea e de fapt incapabilă să regrete ce a făcut și a spus la toată lumea.

Acum, întrebarea este de ce avea el nevoie ca ea să regrete? Ce-i mai păsa de ea? Pentru că mi-e prieten, știu ce părere avea el despre trădarea în dragoste. Obișnuia să spună că dacă ar fi trădat, ar dispărea pur și simplu, fără să facă nimic pentru a o răni, orice care să semene a răzbunare etc. Dar ăsta e, desigur, genul de raționament pe care îl faci la rece. De genul celor „ce ai face dacă ai muri mîine” sau „ce ai face dacă ai afla că ești însărcinată cu un copil cu sindromul Down” sau ce ai face dacă ai afla că ai cîștigat un milion de euro. Răspunsul la toate aceste întrebări se va dovedi întotdeauna surprinzător și fără nimic în comun cu reflecțiile la rece, neangajate emoțional.

Poate d-asta le-a fost unora ușor să îl acuze că n-a avut demnitate. Poate cei care l-au acuzat că n-a avut demnitat și că, mai mult decît atît, a reușit să devină el însuși personajul negativ al întregii povești, în locul ei, nu fac asta decît pentru că n-au fost niciodată beți de o astfel de durere.

Sau poate că pur și simplu tipu’ ăsta nu e în stare de demnitate, deși mi-e prieten și îmi vine greu să recunosc asta. Știți cum e, luăm partea prietenilor noști chiar atunci cînd fac lucruri extrem de urîte, imorale etc. Dar la urma urmelor nu pentru asta există prietenii? Ba da, pentru asta există.

Bun, dar să termin povestea prietenului meu. Ah, uite. Prietenii mai există și ca să scrie despre tine pe blog. Ce ghinion să ai un prieten care varsă totul pe blog, pentru că te poți trezi cu povestea în văzul lumii. Prietenul meu o să mă ierte, mai ales că nu am dat niciun nume, deși povestea poate va fi recunoscută de unii care au fost prin preajmă.

Povestea continuă așa. Chiar dacă a reacționat fără demnitate atunci cînd a aflat, adică povestind mai multor prieteni de-ai ei și de-ai lui, ca și unor rude, apropiați etc., prietenul meu s-a trezit că este în continuare îndrăgostit de cea care îl trădase. Știu, asta îl face să pară un dobitoc în ochii lumii și chiar și în ai mei, care îl privesc cu atîta înțelegere și simpatie, cum numai un prieten apropiat poate privi. Dar fata fusese într-adevăr minunată. Îmi povestea că i se părea în continuare cea mai frumoasă fată pe care o văzuse vreodată și cea mai inteligentă de asemenea. Într-un moment de slăbiciune, însă, adică într-un moment în care durerea trădării îl făcea să respire cu greu, mi-a povestit că fata asta continuă să fie minunată în chip pervers.

Pentru un tip trădat în halul ăsta, faptul că nu și-a renegat în totalitate obiectul iubirii, că, adică, i se părea în continuare cea mai frumoasă, inteligentă, minunată (chiar dacă calificat ulterior cu „în chip pervers”) mie mi se părea o performanță extraordinară. Aproape că îmi doream și eu să fi trăit așa ceva. I-am spus asta. Mi-a răspuns să am grijă ce îmi doresc, pentru că înainte să o cunoască pe cea care l-a trădat  ajunsese să spună că își dorește și el să sufere din dragoste. Se săturase să fie mereu în poziția celui care suferă doar că pentru că produce suferință celei pe care știe că nu o iubește și de care trebuie să se despartă. Voia să fie el cel îndrăgostit pînă peste cap, cel căruia i se dau papucii, pentru că asta ar fi, spunea el, singura dovadă că  a fost îndrăgostit cu adevărat. Ciudat om și ciudat mod de a-ți alege dovezile, îmi amintesc că mi-am spus atunci. Dar acum mă uitam la el,  cum suferea ca un cîine, și mi-am spus că uite, trebuie să ai grijă ce îți dorești.

Și apoi, nici măcar nu putea să fie sigur că a iubit. Cineva îmi povestea recent de cartea lui Anton Holban, O moarte care nu dovedește nimic.  Personajul de acolo, un intelectual frămîntat, nu putea cu niciun chip să creadă în dragostea partenerei lui, orice ar fi făcut aceasta. La un moment dat o aduce la propriu pe marginea prăpastiei, unde aceasta, pentru a-și dovedi dragostea, sare. Intelectualul nostru stă acum pe marginea prăpastiei întrebîndu-se dacă nu cumva îi alunecase piciorul.

La urma urmelor ce îi dovedea prietenului meu suferința? Poate nu îi dovedea nimic altceva decît ceea ce oricum știa, anume că natura umană e o chestie extrem de ciudată, că iubim mai degrabă ceea ce nu putem avea, pe cei ce ne resping, ne țin mereu în șah, nu ni se abandonează niciodată cu totul, decît pe cei care o fac. Asta, la urma urmelor, nu e iubire. Ba da, e iubire, dar e iubire a la Baudelaire, acela care zicea că în dragoste unul dintre cei doi este neapărat un chirurg care taie în carne vie iar celălalt pacientul care este tăiat. Deci ieșea din povestea asta fără să aibă măcar certitudinea că iubise. Singura certitudine pe care o avea era aceea că suferise, orice ar fi însemnat asta.

Dar povestea nu se termină aici. Cum spuneam prietenul meu era în continuare îndrăgostit de ea. Nu știa dacă o să fie suficient de puternic încît să o ierte, dacă va putea să-și recapete încrederea în ea și tot restul, dar simțea că e dincolo de puterea lui să nu vrea asta. Voia din tot sufletul! Asta i-ar fi îngrozit pe cei apropiați lui și m-a îngrozit și pe mine, dar era ceva demn și nobil în ce voia să facă el, chiar dacă și mi se mi se părea cu puține șanse de succes.

Însă aseară ea l-a anunțat că vrea să încerce ceva cu celălalt. Am fost cu el la scurt timp după și mă așteptam să fie dărîmat. Dar am fost surprins să îl văd mai bine dispus decît oricînd altcîndva în ultimele săptămîni de cînd au început nenorocirile, radiind un soi de mulțumire resemnată sau împăcare cu sine. Mi-a povestit ce s-a întîmplat și în timp ce povestea nu putea să își ascundă un aer de ceva ce eu am interpretat ca satisfacție. De unde satisfacție?! L-am întrebat și mi-a răspuns că e într-adevăr satisfăcut că o teorie pe care o avea el despre dragoste, și pe care desigur o născocise la rece, ca un exercițiu pur intelectual, s-a dovedit adevărată acum, în cele mai de foc momente din viața lui.  Mi-a spus că pentru el dragostea e ca un foc care, pentru a arde, are nevoie de două surse de energie. Focul ăsta e de așa natură încît nu arde decît cînd ambele surse sînt deschise în același timp. Dacă s-a închis una, s-a stins focul, deci nu mai există nimic care să consume cealaltă sursă care a rămas ultima deschisă. Ceea ce face ca toți sinucigașii din dragoste să fie niște idioți, a adăugat el, cu excepția lui Romeo și Julietei, pentru că ei doi s-au sinucis nu pentru o dragoste care se stinsese, ci pentru că purtătorul dragostei se stinsese, ceea a făcut prin chiar acest fapt al dispariției purtătorului ei ca dragostea purtată să devină eternă. Romeo și Julieta sînt singurii sinucigași din dragoste admirabili, a mai spus el. Restul sînt comici, se sinucid dintr-o simplă neînțelegere.

Prietenul meu m-a uimit întotdeauna prin capacitatea lui de abstractizare și parabolizare, dar acum, mai ales că era într-o stare de profundă surescitare emoțională, eram și mai în ceață decît în alte ocazii în care se lansa cu pasiune în vreun discurs, pornind de la te miri ce. Mi-a clarificat că e vorba de reciprocitate, că pentru el dragostea există atîta timp cît e reciprocă. Cînd unul dintre cei doi nu mai iubește, dragostea dispare și ar trebui să dispară cu totul și ceea ce altă dată îl făcea fericit pe celălalt dar acum îl chinuie. Sigur, pot rămîne urme de orgoliu rănit etc., dar dragostea sau pasiunea care ardea și care singură putea da aripi sau putea ucide, dispare neapărat. Chiar după descoperirea trădării, el continuase să spere că ea îl iubește, pentru că există tot felul de motive pentru trădare. Dar acum că îl anunțase că intenționează să încerce ceva cu celălalt, orice urmă de credință în iubirea ei fusese spulberată ca prin minune. Asta era teoria lui și aproape că nu l-am mai văzut niciodată la fel de antuziasmat ca acum cînd îmi spunea că, cel puțin în dreptul lui, teoria lui e adevărată. Că în sfîrșit i s-a ridicat de pe piept piatra de moară care i se așezase în lunea aia dimineață blestemată în care a aflat, că se simte în sfîrșit liber.

Eu m-am uita la el și i-am spus că mă bucur. Sigur, mă bucuram că îmi regăseam prietenul. Un tip calm, pe care nu l-am văzut niciodată pierzîndu-se pe sine pînă la episodul ăsta de trădare. Mă bucuram să văd că dispar norii grei de care era permanent înconjurat de cînd aflase.

Dar eram și trist în același timp, o tristețe pe care i-am ascuns-o, însă. Trist că dragostea poate dispărea așa ușor, ca și cum ai închide un aragaz. Mi-am spus în sinea mea că de fapt prietenul ăsta al meu chiar e un suflet nenorocos, că de fapt n-a iubit niciodată, nici măcar acum. Dar m-am gîndit să îi las iluzia asta.

Sau poate eu chiar nu știu nimic și el chiar a iubit și dragostea chiar e ca un foc care arde doar dacă sînt două surse de energie deschise în același timp.

Despre cum să (nu) suferi în tăcere

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.

Dumnezeul lui Darwin

În urmă cu mai bine de un an, am citit o carte care a însemnat enorm pentru evoluţia mea intelectuală. Cartea era scrisă de unul dintre cei mai mari biologi ai momentului, Kenneth Miller, şi se chema Finding Darwin’s God (Găsindu-l pe Dumnezeul lui Darwin). Nu pot să las ocazia asta să treacă fără a mă lăuda că după ce i-am citit cartea, am avut şi un foarte scurt schimb de emailuri cu dl. Miller, ceea ce la vremea respectivă  m-a făcut foarte fericit.

Acum, ce e interesant în legătură cu Miller şi cu cartea lui, e că acest domn biolog este şi un catolic practicant. În general, biologii nu prea sînt credincioşi, spre deosebire de fizicieni care în general sînt. Deşi e credincios, Miller a fost unul cel care a demontat argumente creaţionismului ştiinţific, jucînd un rol important în procesele în care se discuta ce anume să se predea în şcoli, evoluţionism sau creaţionism. Ştiţi foarte bine că în America toate se rezolvă cu procese. Recent citeam undeva că nişte spitale de acolo au dat în judecată nişte mari producători de tutun pentru că au tratat bolnavi care le fumaseră tutunul. Comic, nu-i aşa? Pe undeva pe acolo a fost uitat faptul fundamental că ţigara şi-o bagă fiecare sigur în gură, de bună-voie şi nesilit de nimeni, ca la căsătorie. (Nu vreau să insinuez că ar fi căsătoria o formă de sinucidere, deloc!)

Revenind la Dumnezeul lui Darwin, Miller, după ce demonta unul cîte unul toate argumentele creaţioniştilor, mai ales pe cele ale aşa numitului young earth creationism, arăta că Dumnezeu se implică în cursul evoluţiei printr-o misterioasă manipulare a ADN-ului la nivel cuantic. Genele, adică, fiind atît de mici, ar fi cumva susceptibile la influenţa fenomenelor cuantice. Cartea a fost foarte bine primită în general, dar criticată pentru ideea asta, că evoluţia ar fi influenţată în vreun anume fel de sub-lumea cuantică. Azi dimineaţă, am dat peste un articol care poate fi citit aici în întregime  în care tocmai asta se argumenta. Mai exact, se arăta că ADN-ul poate discerne între anumite stări cuantice şi este influenţat de către acestea. Sigur, aici se termină bruma mea de ştiinţă, aşa că nu merg mai departe pentru că nu înţeleg mai mult. Mă mulţumesc doar să arăt că ce era pentru Miller calea, care acum cîţiva ani cînd a fost propusă a fost luată în rîs, prin care Dumnezeu acţionează într-un univers care altfel pare a fi condus de legi mai stricte sau mai haotice dar în orice caz implacabile, este confirmat de descoperirea asta recentă.

Fără cap pe autostrada Bucureşti-Piteşti

Vineri, un tînăr de 23 de ani a sărit pe geamul din spate al unui autobuz  care mergea cu viteză pe autostrada Bucureşti-Piteşti, fiind decapitat şi împrăştiat pe autostradă. Însă eu nu ştiam asta cînd  bunul meu prieten Puiu Adrian (de fapt, el îmi spune mereu că eu sînt cel mai bun prieten al lui, însă nu îmi spune doar mie asta, aşa că nu prea pot să-l cred) mă bagă în seamă pe messenger şi îmi spune, „asta merită să citesc şi eu”, referindu-se la postul meu anterior despre cum m-am întîlnit cu moartea pe drum. După mai puţin de un minut, revine şi îmi spune „neinteresant, te-ai întîlnit tu cu moartea cînd aveai un an. Eu m-am întîlnit cu un mort fără cap vinerea asta”

Ştiu că sîngele şi sexul vînd orice, inclusiv bloguri. Dar nu de asta povestesc ce s-a întîmplat vineri noaptea pe autostrada Bucureşti-Piteşti, ci în primul rînd pentru că m-a provocat Puiu. Îmi povesteşte că se întorcea de la Piteşti şi mînca liniştit un sandwich (sandvis? sendvis?), pe locul din dreapta şoferului. După aproximativ zece kilometri, traficul era blocat aşa că au fost nevoţi să oprească. Fusese un accident, dar ce fel de accident nu bănuia şi nu-mi vine nici mie să cred, acum cînd scriu despre asta. N-am fost acolo, aşa că impresiile sînt la mîna a doua. Puiu îmi povesteşte că mînca în continuare liniştit din sandwich şi îşi făcea loc prin mulţimea care privea cu o poftă perversă, speriată, îngrozită, dar în orice caz poftă (asta nu mi-a spus-o Puiu, dar ştiu eu prea bine cum se uită mulţimea la morţi).

Intra scriptum: Chiar acum cînd scriu, Puiu mă întreabă dacă nu vreau şi poze cu cadavrul respectiv pentru articolul ăsta. Mă întreb în primul rînd dacă vreau eu să le văd. În al doilea rînd, ce or să creadă despre mine cei care mai îmi citesc blogul. E drept, mai vorbesc eu despre moarte, dar n-am pus niciodată poze cu morţi. Dacă aş avea certitudinea că blogul îmi va fi citit în grup, n-aş avea nicio problemă în a pune poze cu morţi, pentru că în grup sîntem efectiv altcineva. În grup, inconştientul se manifestă în toată splendoarea lui şi scoate la iveală pofta iraţională după sînge şi alte chestii primare, fapt ce explică linşatul, pofta cu care mulţimile se strîng la locul accidentelor şi alte comportamente nebuneşti ale individului în mulţime. Dar pe blogul meu or să se uite indivizi singuri în intimitatea monitorului, unde conştiinţa ţine, de cele mai multe ori, în şah inconştientul.

Văd acum scena prin ochii lui Puiu, care cu sandvisul în mînă se uita la un cadavru decapitat. Imediat a început să circule zvonul că respectivul, un tînăr în vîrstă de 23 de ani, se certase cu mama lui şi a sărit în semn de protest. Eu mă gîndesc că poate a fost drogat. Poate era consumator de Pur by Magic, sau Euforia, sau Insomnia sau alte droguri „legale” care se vînd prin magazinele de vise şi care distrug vieţi cu mult mai multă turbare decît o face heroina. Spun asta în cunoştinţă de cauză, după ce am vorbit cu foarte mulţi consumatori de heroină care au început să consume „legale” şi care în patru luni şi-au pierdut dinţii, au început să aibă atacuri de panică, paranoia, halucinaţii şi aşa mai departe. Şi totul cu droguri cumpărate legal de la magazinul de vise din colţ. Dar asta e altă poveste.

Ce l-a făcut pe omul ăla să sară dintr-un autobuz în mişcare, rămîne un mister pentru noi. Cert e că a reuşit să se sinucidă, punînd totodată în scenă şi un spectacol de mare efect. Cel puţin Puiu a fost unul dintre spectatorii rămaşi fără răsuflare, dar care a reuşit totuşi să îşi termine sendvişul început, chiar şi cînd maşina a plecat de la locul incidentului printr-o baltă de sînge prin care cauciucurile au trecut ca printr-o baltă oarecare.

Întrebarea este: vrem sau nu vrem poze?

Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)

„Vreme de aprilie” se întoarce

Într-adevăr, s-a întors. Azi a fost soare și cald, chiar dacă pentru vreo cinci minute, în timpul prînzului, a plouat. Ah, schimbarea! Era o vreme cînd mi-era frică de ea, deși întotdeauna am iubit-o. Recent am înțeles că schimbarea e totuna cu viața: cu cît ne schimbăm mai mult, cu atît sîntem mai vii.

Am mai vorbit despre sinucigași. Pe unii, de exemplu Romeo și Julieta, îi admir. Pe alții îi disprețuiesc sau doar mi-e milă de ei. Însă toți sinucigașii, și fiecare dintre noi e un potențial sinucigaș, ar trebui să își amintească mereu de vremea de aprilie. Să nu uite niciodată că vremea se schimbă. Uneori e imposibil să ieși din orizontul imediat al poziției în care se întîmplă să te alfi: de acolo moartea rînjește la tine din toate părțile. Dar atît timp cît trăiești, te schimbi, adică îți schimbi poziția. Asta înseamnă că e posibil, chiar foarte probabil, ca vremea să se schimbe în așa fel încît moartea să nu se mai găsească deloc în orizonturile tale. Să ai cîte un soare în toate punctele cardinale.

Ieri am făcut o descoperire epocală. Am aflat și eu, după mai bine de trei luni de cînd sînt aici, că prin rețeaua Universității Uppsala, cea care îmi dă mie internetul, am acces la un număr foarte mare de jurnale academice. Asta poate nu pare cine știe ce, dar e visul oricărui cercetător. Nimic mai frumos decît să stai pe scaunul tău și să ai acces gratuit la publicații prestigioase din toate cîmpurile academice. Așa că am început să sap. Am luat , pentru început, fiecare număr din Journal for the scientific study of religion începînd cu anii 1960. Am ajuns la 1970 și deja am 150 de articole care mă interesează. Cînd o să ajung la zi, o să am atîtea articole, că probabil n-o să le citesc vreodată pe toate, dar cel puțin știu că am epuizat cel mai important jurnal din domeniul sociologiei religiei. E o ușurare și în gîndul ăsta. E o ușurare pentru că pînă ieri mă apăsa gîndul că, deși citesc destule cărți, nu sînt deloc la curent cu ce se publică prin jurnale, și mare parte din viața academică pe acolo se desfășoară. De ieri, orizonturile mele au suferit o expansiune bruscă și azi mă simt mult mai bine. Vreme de aprilie…

Despre corp și spirit

Un lucru care mă sperie și care mă bucură în aceiași măsură, e că lumea în care trăim e atît de complexă încît orice ambiție de a o explica, trebuie mai devreme să dea cu capul de pragul de sus sau să-și vadă lungul nasului-ambele expresii populare exprimă la fel de bine limitele puterii explicative a inteligenței.

Să luăm, de exemplu, un lucru oarecum simplu. Un om frumos e și bun? Unul urît e și prost? Sau, mai general spus, există vreo relație între aspectul fizic exterior și calitățile spirituale interioare? Și dacă da, există vreo știință care poate formula legi și principii interpretative și explicative care să fie demne de încredere? Sigur, există fiziognomia, care crede că face treaba asta, dar, din cîte știu eu, predicțiile ei sînt departe de a avea gradul de certitudine necesar unei științe.

Poate greșesc dîndu-mi cu părerea fără să fiu foarte la curent cu ce s-a spus în domeniu, dar cum asta nu e o revistă de specialitate, ci un blog personal de foarte restrînsă audiență, o să dau drumul aici cîtorva gînduri răzlețe.

Uneori simțim că trebuie să existe o relație direct proporțională între corp și suflet, nevrînd să acceptăm că natura ar putea să ne înșele. Adică, cu cît trupul e mai frumos, cu atît sufletul e mai bun și mintea e mai ageră, ne spunem. Firește, frumosul are atîtea forme și atîtea direcții, încît e greu să vorbim de un singur frumos. Și poate în asta stă explicația pentru faptul că dorința asta a noastră pioasă ca între frumusețea corpului și cea a spiritului să existe o relație pozitivă, e frecvent contrazisă de realitate. Cuvîntul pitzipioancă , un neologism în limba română, e cel mai bun exemplu pentru o astfel de realitate: o persoană de sex feminin care are un corp frumos într-o anumită măsură dar despre care se poate spune că frumosul fizicului (fără să iau aici în considerare posibilitatea ca frumosul pitzipoancei să fie într-o direcție..greșită, care ar da naștere la discuții interminabile cu privire la ce e de fapt frumos și ce nu) s-a hrănit din frumosul spiritului, și în măsura în care primul, adică fizicul, a crescut, al doilea, adică intelectualul sau spiritual/sufletescul, a scăzut.

Un exemplu opus mă aduce la dragostea vieții mele, adică la Soren Kierkegaard. Kierkegaard a fost fără îndoială un bărbat urît. Doar nasul lui extrem de mare și tot ar fi fost suficient ca să-i atragă calificativul ăsta din partea femeilor și bărbailor în egală măsură. Dar nu era doar nasul.  În familia lui s-a murit mult și devreme, au fost numeroase cazuri de sinucidere și chiar el însuși s-a gîndit de multe ori la ieșirea asta rușinoasă din arena vieții, înainte să devină posesorul legitim al propriului sine și să pășească pe terenul solid al speranței creștine. Un frate al lui a înnebunit și alte rude au avut serioase probleme de sănătate mentală. Pe scurt, din punct de vedere al corpului, Kierkegaard a stat foarte prost.

Și cu toate astea, niciodată n-a pășit pe fața pămîntului  un om mai demn de admirație – și dacă n-aș fi creștin, aș zice chiar de venerație, deși există forme legitime de venerație și pentru un creștin- ca Soren Kierkegaard.

Cum zicea un biograf al lui, n-a existat niciodată o relație mai disporționată între un corp și o minte, decît în cazul lui Kierkegaard.

Dacă se pot trage concluzii din acest exemplu, o concluzie ar fi că frumusețea fizică e dată unora iar cea sufletească altora, într-o încercare a Instanței responsabilă cu împărțirea înzestrărilor naturale, de a face dreptate. Dar nu se pot trage concluzii de aici și nici nu se pot identifica legi. Pentru că există sufletele frumoase în corpuri frumoase, iar dacă nu e așa, eu sînt un nenorocit care nu se va îndrăgosti niciodată cu adevărat. Și tocmai asta spuneam la început, că explicațiile, acelea care ne interesează cu adevărat, nu poate să le dea nimeni. Probabil pentru că nu există. Probabil pentru că existența e condusă de legile contingenței, neprevăzutului și surprinzătorului.

Ca să termin povestea lui Kierkegaard, unii au încercat să vadă în scrierile lui dacă nu cumva era nebun. Kierkegaard însuși a analizat relația dintre geniu și nebunie, pornind de la zicerea lui Seneca, că nu există geniu fără ceva nebunie. Dacă era ceva nebunie în Kierkegaard, el era totuși stăpînul ei necontestat, în asta stînd de fapt și puterea geniului, anume de a se ridica deasupra nebuniei. Hjalmar Helweg, directorul spitalului de nebuni din Oringe, Danemarca, a citit fiecare cuvînt scris de Kierkegaard și a ajuns la concluzia că:  Oricît de bine crede cienva că a reușit să spună un lucru, va descoperi întotdeauna că Kierkegaard l-a spus mai bine. Afirmația asta vien de la cineva care încerca să-și dea seama daca Kierkegaard a fost nebun și în asta stă principala ei valoare. Cît despre nebunia lui, diagnosticul a fost că suferea de depresie alternînd cu exaltare maniacală. Dar Kierkegaard însuși își analizase în termeni mult mai profunzi propria condiție psihică, reieșind cu limpezime că și în cazul ăsta Kierkegaard o spusese mai bine.

Despre relția dintr corp și spirit nu se va spune niciodată destul. Cert e că legătura dintre ele infinit mai complexă decît ne putem imagina, și faptul ăsta e în sine un argument împotriva nemuririi sufletului sau mai exact împotriva sufletului imaginat ca o entitate ce poate să trăiască separat de trup. Fără trup, nu există suflet. Faptul că atît Kierkegaard cît și Nietzsche reușeau să își pună cel mai bine spiritul în mișcare prin mișcarea corpului (pentru ambii mersul pe jos era un leagăn al ideilor ), e la fel de semnificativ pentru argumentul ăsta.

Revenind la Kierkegaard, dacă avea ceva frumos, acel lucru era freza, pentru care era renumit în epocă. Îmi place să cred că freza mea o imită oarecum pe a lui, deși eu n-am un păr așa de des cum avea el, din cîte îmi dau seama. Și o imită inconștient, adică așa a fost dinainte să știu ce freză avea Kierkegaard. Chiar dacă eu am un nas ceva mai frumos decît al lui, ca și alte trăsături fizice care cred ca sînt ceva mai frumoase decît ale lui, sînt nevoit să trăiesc cu dureroasa resemnare că am un spirit infinit mai mic. Și mai sînt nevoit să mă întreb dacă aș fi dispus să-mi dau corpul la schimb cu al lui, pentru a-i semăna mai mult în spirit. La cum mă știu de mic în ale spiritului, probabil nu aș face tîrgul ăsta fără regrete infinite.

PS: Sînt perfect conștient de posibilitatea ca eu să nu fiu deloc mai frumos decît Kierkegaard, avînd în vedere că singurul arbitru sînt eu și subiectivitatea mea dispusă la erori maxime cînd vine vorba de a se estima pe sine din orice punct de vedere. Dar cu siguranță am un nas mai mic, mărimea nasului fiind acel gen de fapt obiectiv ce poate fi transpus în centimetri.