Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Triumful probaţiunii

Kafka a fost cel care a arătat mai bine decît oricine legătura dintre birocraţie şi absurd sau monstruozitate. În Metamorfoza, de exemplu, în care cineva se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un vierme uriaş, birocraţia este folosită pentru îmblînzirea monstruosului. Pînă la urmă, nici faptul că eşti un vierme uriaş nu e o scuză destul de bună pentru a întîrzia la birou. În Procesul, birocraţia este ea însăşi monstruosul, producînd absurdul în care individul este înghiţit fără speranţă.

De cînd lucrez în probaţiune, am avut mai mult de o singură ocazie de a observa potenţialul birocraţiei de a crea absurdul şi monstruosul, dar în vara asta mi-a fost dat să văd şi să trăiesc nişte forme ale absurdului chiar mai subtile decît cele imaginate de Kafka.

Am mai scris aici despre reforma vestimentară în justiţie, dar atunci eram ignorant şi nu ştiam cum stau lucrurile. Se pare că unii dintre colegii mei au complotat pe ascuns cum să dea lovitura de graţie indecenţei. Unele probleme erau, recunosc, reale. Probaţiunea are de-a face cu oameni care îşi găsesc cu greu locul în lume, deci e de aşteptat să îşi găsească cu greu şi cele mai potrivite haine în dulap pentru a se prezenta la supraveghere (asta în cazurile fericite în care au un dulap cu haine). Era firesc deci ca unele dintre persoanele aflate în supravegherea noastră să apară în ţinute indecente (deşi nu e deloc limpede ce înseamnă decent, în ciuda a ceea ce cred nişte dogmatici).

Deci dintre toţi oamenii care intră în judecătoria sectorului 3, unde din întîmplare îşi are probaţiunea sediul, ai noştri erau cei mai naşpa. Nu toţi, bineînţeles, doar cîţiva. Şi aici s-a făcut primul pas într-o direcţie totalitaristă (în acelaşi registru al fascismului sau comunismului, care la urma urmelor sînt acelaşi lucru), adică o chestiune personală a fost transformată într-o chestiune publică. Consilierul de probaţiune care ar fi trebuit să rezolve personal problema cu neruşinatul indecent, a decis că e mai uşor să facă din asta o regulă publică, impusă de sus şi la fel pentru toată lumea. Dacă esenţa probaţiunii este munca directă şi individualizată cu persoana supravegheată, atunci prin promulgarea acestor dogmatice reguli ale decenţei in abstracto consilierul de probaţiune îşi recunoaşte impotenţa profesională. Eu nu recunosc nimic, pentru că pe mine (şi pe alţi colegi) nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu legiferarea decenţei.

Situaţia la care s-a ajuns nu frizează absurdul, este de-a dreptul absurdă. Căci oricîtă imaginaţie ai avea, tot nu poţi să defineşti decenţa vestimentară. Pantalonii scurţi sînt indecenţi? Atunci cînd ai de-a face cu birocratizarea decenţei, care nu înseamnă nimic altceva decît impunerea arbitrară, adică din senin, a unor reguli ca şi cum ar fi vreo lege a naturii, atunci pantalonii scurti devin indecenţi. Asta nu e în sine absurd. Absurd devine atunci cînd o fusta mai scurtă decît nişte pantaloni scurţi nu e indecentă, deşi descoperă mai mult, pentru că e fustă şi nu pantaloni. La fel, nişte pantaloni sînt indencenţi chiar dacă sînt cu o palmă mai jos de genunchi, pentru niciun alt motiv decît acela că se potrivesc definiţiei indecenţei aşa cum a fost ea arbitrar promulgată. Birocraţia nu e decît o monstruoasă tautologie cu puterea de a se autoreproduce la infinit. Absurdul e instituirea unei reguli arbitrare ca principiu unic de filtrare a realităţii, orb şi surd la complexitatea şi nuanţele infinite ale acesteia.

Exemplu de absurd. Unui supravegheat al meu în vîrstă de aproape 60 de ani, la care singura chestie lucie e sărăcia, nu i s-a permis accesul deoarece deşi avea pantaloni lungi, avea papuci. Aşa că s-a dus înapoi pînă în Ferentari unde locuieşte el şi acolo a făcut rost de nişte pantofi, doar că pantofii de care a făcut rost erau cu cîteva numere mai mari. Aşa că omul nostru s-a întors tîrşîind după el nişte pantofi mult mai mari decît măsura lui. Dacă asta nu e indecent, atunci nu ştiu ce mai e! Iată cum dogmatizarea decenţei nu poate sfîrşi decît în absurd, într-un monstru cu multe capete care nu poate fi decît  personificarea indecenţei înseşi.

Dar probaţiunea se poate lăuda astfel cu reuşita de a fi impus o regulă valabilă pentru tot restul judecătoriei. Noi, care nici măcar nu avem dreptul să întrebăm de ce o uşă trebuie închisă, după cum scriam aici, am reuşit dintr-o dată să impunem o regulă valabilă pentru toată judecătoria. Spun noi pentru că am fost făcut şi eu, fără voia mea, complice la această nobilă realizare. Regulă pentru care jandarmii de la intrare probabil ne urăsc, pentru că le-am făcut munca mult mai grea: nu e uşor să explici cuiva, cînd afară sînt 40 de grade, de ce dintr-o dată pantalonii scurţi şi papucii au fost interzişi, că trebuie să se ducă acasă şi să schimbe dacă vrea să îşi rezolve problema. Cum spuneam şi altă dată, un alt lucru bun este că măsura asta a creat locuri de muncă, e drept, la negru: nu de puţine ori supravegheaţii noştri apar în pantaloni în care ar mai avea loc încă unul ca ei, închiriaţi de la băieţii şmecheri de pe strada Ilfov.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.

Cel mai lung bilet de sinucigaș din istorie

Sîmbătă, 18 Septembrie, adică în urmă cu mai puțin de o lună, Mitchel Heissman, un tînăr evreu cu o diplomă în psihologie, se împușca în cap pe treptele bisericii Harvard’s Memorial, în fața multor oameni care au avut (ne)norocul să fie acolo. Dar Mitchell nu era un sinucigaș oarecare, ci unul care scrisese o carte de 1905 pagini în care explica de ce urma să facă ceea ce făcut. Și nici locul ales nu a fost întîmplător.  A ales o biserică în semn de revoltă. În semn de revoltă împotriva unui Dumnezeu în care nu credea, împotriva unei vieți pe care nu voia să o trăiască.

Mitchell Heisman nu e primul sinucigaș din istorie și nu e nici măcar primul scriitor care se sinucide.  Ernest Hemingway a sfîrșit la fel, s-a împușcat în cap. Dar a făcut asta la bătrînețe și fiind bolnav. În plus, în familia lui au existat numeroase cazuri de suicid, ceea ce ne face să credem că nu doar liberul arbitru are un cuvînt de spus cînd vine vorba de astfel de decizii radicale, ci și genele.  În orice caz, Hemingway a fost un scriitor mare,  ceea ce nu se poate spune despre Heisman, despre care se poate spune cel mult că a fost un sinucigaș mare, dacă există așa ceva. A fost un sinucigaș mare pentru că a scris un bilet de sinucidere atît de lung și de consistent încît cei mai mulți oameni de pe lumea asta nici măcar n-or să fie în stare să-l citească vreodată. Dacă merită sau nu să fie citit, nu pot să spun, pentru că nici eu n-am citit mai mult de cîteva pagini deocamdată și probabil că n-o să-l citesc niciodată pînă la cap.

Însă Heisman nu seamănă atît de mult că cineva din realitate, cît seamănă cu un personaj din literatură. Sînt sigur că îl citise pe Dostoievski și că se întîlnise cu Kirilov, personajul din Demonii. Kirilov era un ateu care își dusese ateismul pînă la ultimele lui consecințe și ajunsese la concluzia că sinuciderea  e singurul imperativ moral într-un univers fără Dumnezeu.  Nu știu dacă în biletul lui de sinucigaș face referire la Kirilov, dar eu cînd am auzit povestea lui m-am gîndit imediat  la Kirilov. A fost ca și cum Kirilov ar fi venit printre cei vii din paginile unei cărți, doar ca să se sinucidă.

De ce se sinucid oamenii? O întrebare cel puțin la fel de bună ar fi de ce trăiesc oamenii? Kirilov și cu Heisman erau convinși că viața nu are sens fără Dumnezeu. Știu că există spirite mari care au găsit că viața e frumoasă  și că poate să aibă sens și fără Dumnezeu, însă e interesant că unul dintre cele mai mari dintre aceste spirite chinuite, a ajuns să fie considerat un filosof al absurdului. Pentru Camus, căci despre el este vorba, condiția umană este cel mai bine simbolizată de mitul lui Sisif. Cu alte cuvinte, viața este frumoasă și are sens și fără Dumnezeu, doar că e absurdă și poate fi trăită doar în ciuda absurdului.

Emil Cioran a fost de asemenea un ateu (deși Apocalipsa după Cioran poate fi citită, sau auzită, pentru că e de fapt un interviu filmat cu Gabriel Liiceanu, și ca o declarație de agnosticism) care a dus ateismul pînă la consecințele lui ultime și care a proslăvit destul de mult sinuciderea. Numai că Cioran a fost un pic fariseu, căci a predicat sinuciderea dar el însuși a trăit fericit (mai mult sau mai puțin) pînă la adînci bătrîneți.

Între noi și moarte există o perdea  (Liiceanu) care nu dă sens vieții, dar care ne împiedică să privim în vidul absolut (de sens și de orice altceva) creat de finalul absolut care e moartea. Dacă moartea e finalul absolut, atunci Heisman și Kirilov au avut dreptate.

Cei mai mulți oameni trăiesc protejați de această privelșite care ar fi pentru ei, dacă ar privi moartea în ochi, un puternic șoc existențial ce i-ar scutura din temelii. Uneori șocul vine mai devreme, în urma unui accident, în urma unei boli, și atunci oamenii sînt nevoiți să își pună serios problema vieții și a morții. Alții, indivizi excepționali, se nasc cu moartea în sînge, ca Cioran, Camus și alții. Însă cei mai mulți dintre muritori trăiesc ca tranchilizați, drogați cu nemurire (Și a pus în inima lor gîndul veșniciei). Dintre cei care spun că viața nu merită să fie trăită, nimeni nu crede ce spune, căci sîntem toți dependenți de nemurire. Nici cei care chiar se sinucid nu pot fi luați în serios, pentru că se sinucid din cauza unei neînțelegeri. Viața strălucește ca un soare și nimeni nu se poate preface că nu-i iubește lumina. Adevărata întrebare este: este viața un soare care strălucește prin el însuși, sau este o lună care doar reflectă o lumină ce vine din altă parte? (Eu sînt lumina lumii)

Bolidul

Stiu prea bine că mass-media este cel mai mare motor de producere și întreținere a stereotipurilor, dar tot mă minunez de fiecare dată cînd aud cum, în vreun accident în care a fost implicat un BMW, acesta este imediat transformat într-un „bolid”.  Sînt multe mărci care produc mașini mari și puternice, dar parcă niciun nume nu produce atîta satisfacție în a fi asociat cu acest cuvînt producător de fiori pe șira spinării, ca BMW. Invers, nu e nevoie ca o mașină să fie foarte mare și foarte puternică, de exemplu un BMW seria 3, pentru a fi transformat într-un bolid. E suficient că e BMW .

Zilele trecute s-a petrecut o dramă. Pentru unii. Pentru televiziuni a fost un motor puternic, un bolid, aș putea spune, de produs rating. Pentru unii a fost doar un moment de amuzament (să vezi un BMW cum intră într-o curbă și derapează într-un stîlp după care se rupe în două, poate fi amuzant pentru o minte puerilă). În timp ce pentru alții a fost un moment de eliberare a unor frustrări cauzate de invidie: „uite un bogătan care a pățit-o.. așa-i trebuie!”

Șoferul era prietenul unui prieten, prieten cu unul dintre prietenii mei. Acesta, prietenul meu, se va bucura că îl pomenesc pe blog. Știu că își dorea asta de multă vreme! Cred că merită asta, mai ales astăzi, cînd m-a ajutat să-mi rezerv un bilet pentru Stockholm, pentru 1 ianuarie, cînd sper sa plec la Uppsala. Din păcate, aproape sigur nu mă va ajuta să-l și plătesc, pentru că o să fie în jur de 220 de euro, doar dus. Dar n-am ce face, se pare că doar KLM zboară la Stockholm, iar eu trebuie să plec neapărat pe întîi, pentru că așa spune birocrația. Deocamdată, tot birocrația spune că e posibil să nu plec. Sper că partea aceea care spune că trebuie plec neapărat pe 1.01.10, să cîștige în cele din urmă. Să spun și cum îl cheamă? Mai are nevoie de vreo prezentare? Sigur că are, nu-l știe nimeni: e Puiu! Puiu știe mai bine decît mine ce înseamnă un accident de mașină, pentru că a avut cel puțin două, dintre care unul s-a soldat cu dauna totală a mașinii. Așa au spus cel de la CASCO, pe care noroc că l-a avut. Eu n-am CASCO, așa că dacă bolidul meu intră în vreo daună totală, o să ajung la fel ca Puiu acum, adică fără mașină.

Chiar dacă nu am fost în niciun accident de mașină, mă întreb  dacă pot să-mi imaginez sentimentele asociate cu unul. Asta înseamnă că ispitesc destinul să-mi arate „pe bune” ce înseamnă să ai un accident de mașină? Sper că nu! În primul rînd, mă întreb cum aș reuși să trăiesc, dacă din cauza modului meu stupid de a conduce o mașină, ar muri o persoană sau mai multe. Vorbeam aseară cu un prieten, pe messenger, și el credea că am reuși să trăim cu orice fel de crimă pe conștiință. Pentru că și uciderea din culpă e tot crimă. Poate are dreptate. Sîntem, înainte de orice, niște mașini de supraviețuit, și nu vreau să subestimez puterea acestui angrenaj.

Oare am dreptul să-mi imaginez ultimele clipe ale celor două fete de 23 de ani care și-au pierdut viața joi seara pentru că un puștan teribilist, care nu consumase băutură, cum ziceau cei de la știri, a apăsat prea mult pe pedala bolidului?

Ai 23 de ani și parcă niciodată viața n-a fost  mai frumoasă. Mai demult erai prea mic, mai tîrziu o să fii prea mare, o să începi să te temi de boala aia teribilă numită bătrînețe și pentru care nu există leac. Se pare că genetica ne promite leac și pentru ea, ne promite nemurirea, dar deocamdată nemurirea rămîne monopolul lui Dumnezeu. E 2 noaptea. Parcă niciun loc nu e destul de vesel pentru a-ți potoli setea de viață.  Poate ai auzit de teoria relativității și ai înțeles-o într-un mod băbesc. Poate crezi că mergînd cu 200 la oră păcălești moartea, mai cîștigi niște secunde de viață.  Alergi și rîsetele vesle de pe bancheta din spate, ca niște promisiuni, te fac să vrei să alergi și mai repede. Te uiți pe geam fără să știi că e ultima dată cînd mai vezi luminile astea colorate. Fără să știi că nu o să apuci să vezi cum s-a gîndit Primăria să împodobească bulevardul Magheru anul ăsta. Fără să știi că muzica veselă de la radio, care se aude cu fidelitate în difuzoarele bolidului, e marșul tău funebru. În  cei 23 de ani pe care i-ai trăit, ai avut ocazia să înveți cîteva dintre legile după care merge viața, dar ce păcat că nu te-a învățat nimeni acea lege infinit mai sadică decît toate legile lui Murphy la un loc, care spune că vinovatul trebuie să supraviețuiască pentru a purta vinovăția. Dar oare legea aia nu știe că vinovăția e o haină de care unii se pot dezbrăca foarte ușor? Nu e vorba de nicio lege, șoferul pur și simplu reușește întotdeauna să-și salveze pielea, în virtutea aceluiași instinct de supraviețuire  care mai tîrziu îi va permite să se dezbrace de vină.

Dar…mai sînt cîteva secunde. Becurile colorate trec repede, repede, formeaza linii continue, dacă te uiți pe geam. Linia lor e din ce în ce mai neîntreruptă iar tu ești din ce în ce mai mult împinsă în scaun. Și bolidul se apropie de ultima lui curbă. Se aude muzică, dar există oare pe lume vreo melodie suficient de tristă și suficient de absurdă, vreo simfonie suficient de complexă pentru a da socoteală de toate straturile de ființă ce s-au rostogolit joi noaptea în rondul de la Romană și de toate bucățelele de mașină și de carne împrăștiate care au făcut să vibreze și să se împrăștie în bucățele sufletele celor care urmau să afle, probabil la telefon, că ochii tăi, a căror culoare nu o știu, vedeau pentru ultima dată luminile Bucureștiului?

Ultimele secunde. Fizicienii încearcă, prin formule matematice, să rezolve enigma primei secunde a existenței Universului.  Să presupunem că vor reuși și că un premiu Nobel va fi decernat pentru asta. Dar cine va reuși vreodată să rezolve enigma ultimei secunde de viață? Poate că secunda asta se împarte în două, apoi în patru, apoi în opt, și așa la nesfîrșit. Poate că fiecare suflet trăiește o eterniate înainte de a muri, nu după.

Simt că aș putea să mai gravitez în jurul acestei secunde, înaintea ei, înainte să ajungă acolo camerele de filmat la fel de setoase de sînge ca  și mulțimea care s-a adunat din senin acolo. De fapt, înainte de ultima curbă, pentru a zăbovi cu ultimele lumini, cu ultimele gînduri, cu ultimele frînturi de melodie, cu planurile de Revelion și cu vreo dragoste ce tocmai înflorea, cine știe..?

Dar deja unii mă vor considera patetic, alții nesimțit și profitor, la fel ca mass-media, în timp ce eu însumi voi fi nemulțumit de mine însumi că am scris iar prea mult și mi-am speriat toți cititorii. Poate e mai bine așa, de data asta. Poate nu mulți vor fi putut sau vrut să înțeleagă acest imn post-mortem închinat vieții pe care am încercat să îl încropesc din ultimele secunde ale unor vieți încheiate brusc, cu scîrțit de cauciucuri.