Rîs salvator

Peter Berger, fie-i țărîna ușoară, a fost probabil cel mai important sociolog al religiei al secolului trecut și al acestui început de secol și de mileniu. Nu l-am cunoscut personal, dar cred că dacă aș spune că am fost pe aproape, nu aș minți. Am avut privilegiul să lucrez cu Grace Davie, și ea una dintre cei mai importanți sociologi ai religiei, care din fericire trăiește încă și e bine sănătoasă, sau cel puțin era înainte de virus. Ea a fost un colaborator apropiat al lui Peter Berger și într-o zi mi-a promis că o să mă prezinte acestuia. Din păcate n-am avut ocazia.

Dar asta nu e o tragedie așa de mare, cel mai important e că am cărțile lui, din care pot să îl cunosc foarte bine. Peter Berger a demonstrat, cu argumente empirice, cum șade bine unui om de știință, că propriu zis nu există un conflict  între modernitate și religie, dar nu despre teoria secularizării vreau să scriu aici, acolo unde Peter Berger a fost unul dintre cei mai importanți teoreticieni, ci despre altă parte a lui.

În timpul liber, Peter Berger s-a îndeletnicit și cu teologia, acolo unde el a dezvoltat o idee foarte interesantă, și anume că există ceea ce el a numit semnale ale transcendenței. E adevărat, spunea el, că trăim într-o lume unde nu se vede nimic dincolo de orizontul empiric, adică cerul este blocat în totalitate de cadrul imanent (Charles Taylor), cu alte cuvinte că pentru cei mai mulți oameni de azi realitatea e redusă la ceea ce se poate vedea și atinge. Dar, spune Berger, chiar în această realitate imanentistă, empiricistă, materialistă, există niște lucruri care funcționează ca adevărate portaluri către alte lumi, sau ceea ce el a numit semnale ale transcendenței.  Un astfel de portal prin care întrezărim realitatea unei lumi transcendente este umorul, spune Berger.

În cartea Redeeming Laughter (eu tradusesem literal, rîs răscumpărător, dar cineva mi-a sugerat că ar fi mai potrivit rîs salvator; și așa este: în primul rînd sună mai bine, în al doilea transmite mai eficace efectul umorului asupra sufletului), Berger explorează această dimensiune cu adevărat magică a spiritului uman, în care întrevede de fapt licăriri ale unui alt Spirit, care nu este uman. Cartea e frumoasă și ușor de citit, pentru că Berger scrie foarte bine, ca să nu mai zic de faptul, deloc nesemnificativ, că în ea am citit unele dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată. Nu știu dacă Berger reușește să demonstreze că umorul este un portal către transcedent, cel puțin nu în aceeași manieră definitivă în care a demonstrat că teoria secularizării, care spunea că religia dispare pe măsură ce devenim din ce în ce mai raționali, este greșită.  Mie argumentația mi s-a părut foarte convingătoare, dar recunosc că eu nu aveam deloc nevoie să fiu convins de realitatea transcendentului.

În ciuda întunericului și a mizeriei și a suferinței, eu văd peste tot în jurul meu semnale ale transcendenței, știu că plutesc într-un ocean de dragoste divină în care, orice s-ar întîmpla, o să fie bine. Chiar și azi, în vremea virusului. Mai ales azi. Dar tocmai în aceste zile mi-am amintit de teza lui Berger cu privire la umor ca un semnal al transcendentei.  Ați văzut oceanul de glume despre virus care ne inundă ? Și nu e minunat? Nu e minunat că spiritul uman are capacitatea să metamorfozeze nenorocirea  asta  în cu totul alteva? Mai precis, să ignore nenorocirea și să facă mișto de ea, crescîndu-și astfel șansele să rămînă sănătos la cap. Dacă asta nu e o dimensiune cu totul și cu totul miraculoasă, dumnezeiască, a spiritului uman, atunci nimic nu e.