După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Cocalar sau fenomenolog?

Liiceanu scria undeva că BMW seria 3 e maşină de fenomenolog iar seria 5 de recuperator. Din păcate nu am la îndemînă linkul către textul lui Liiceanu, care e delicios în felul lui şi, cel puţin pentru mine, surprinzător.  Asta pentru că descrie ceea ce am putea nimic idila filosofului care l-a tradus pe Heidegger în româneşte, cu maşina lui. Dacă BMW seria 3 e maşină de fenomenolog, nu ştiu, însă există un consens aproape generalizat că un BMW seria 3 înscris în Bulgaria e maşină de cocalar.

Eu sînt un tip care prin facultate îl mai citea pe Heidegger şi ştie cîte ceva şi despre Husserl, părintele fenomenologiei. Am şi BMW, deci pînă aici toate bune. Doar că eu am un BMW înscris în Bulgaria, ceea ce mă face ipso facto cocalar. Întrebarea existenţială par excellence pentru mine este deci următoarea: ce sînt eu: fenomenolog sau cocalar? Adevărul e că nu sînt nici una nici alta, dar a fost amuzant să pun întrebarea.

Mi-ar plăcea să încerc o analiză fenomenologică a realităţii în care posesorii de BMW-uri înscrise în Bulgaria sînt cocalari, dar nu cred că sînt în stare de aşa ceva. Aş putea face o cercetare sociologică (acum cîteva zile am primit titlul de doctor în sociologie, deci sînt sociolog) despre caracteristicile posesorilor de BMW-uri înscrise în Bulgaria (caracteristici demografice, comportament în trafic, etc)  dar nu cred că ar finanţa nimeni o asemenea cercetare şi nici pe mine nu prea mă trage inima. Mai ales că aş face şi eu parte din universul cercetării (o problemă metodologică veşnic prezentă pentru sociolog, dar care îm cazul ăsta ar fi extrem de accentuată)

Înţeleg de ce posesorii de maşini înscrise în Bulgaria sînt văzuţi prost. Lumea are impresia că ăştia sînt de fapt nişte parveniţi în lumea automobilelor. Sînt percepuţi ca şi cum ar fura din plăcinta virtuală a acestei lumi. Dacă vrei BMW, trebuie să îţi permiţi şi banii de taxe, zice raţionamentul. Dacă nu îţi permiţi să plăteşti taxele, n-ai ce căuta cu maşina aia pe drum. Bun, pînă aici sînt de acord. Doar că nu e asta toată povestea. Faptul că există atîtea maşini înscrise în Bulgaria se explică nu atît de mult prin cocalarismul şi parvenitismul intrinsec poporului român (sau cel puţin anumitor pături mai puturoase ale lui), ci, întîmplător, printr-o teorie sociologică destul de influentă zilele astea. E vorba de teoria alegerii raţionale. Simplificînd foarte mult, ea spune că individul este un actor raţional care în tot ce face încearcă să îşi minimalizeze costurile şi maximizeze profiturile. O idee destul de simplă şi de bun simţ, de altfel. Aplicată la maşinile înscrise în Bulgaria, ea ne spune că de fapt românii care îşi înscriu maşini în Bulgaria sînt mai raţionai decît cei care plătesc (ridicol de marea) taxă de primă înmatriculare. A înscrie  o maşină înseamnă a-ţi cumpăra dreptul să circuli cu ea, deci e un fel de bun. În continuare lucrurile sînt foarte simple, căci e la fel ca la piaţă. Dacă pot cumpăra dintr-un loc un anumit bun la un preţ rezonabil, de ce să plătesc în altă parte un preţ exorbitant pentru acelaşi bun? Deci atîta timp cît totul e legal, a-ţi înscrie maşina în Bulgaria e la fel cu a alege taraba cu roşiile cele mai ieftine. Eu am fost vara asta la Dobrich unde mi-au făcut un ITP foarte serios (noxe, frîne, lumini etc), mi-am plătit asigurarea şi impozitul, deci cred că sînt în regulă.  De asemenea mi-am luat imediat rovignetă ca să plătesc şi în ţara asta ceva în afară de combustibil.

Sigur, posesorul de maşină înscrisă în Bulgaria trebuie să mai plătească şi altceva. Căci numărul de Bulgaria e un fel de operator matematic care îţi împarte prestigiul asociat cu o anumită maşină (de exemplu BMW) în două. Maşina e un indicator de status social, adică spune ceva de genul: dacă are BMW, probabil are şi o casă frumoasă, o profesie respectabilă etc. În România lucrurile nu stau chiar aşa, căci există nenumăraţi posesori de maşini foarte scumpe (care nu sînt înscrise în Bulgaria!) şi care stau în apartamente mici sau chiar garsoniere şi nu ştiu să scrie şi să citească. În aceste condiţii maşina nu mai este un indicator de status propriu-zis, dar mai păstrează destul de mult din forţa simbolică a acestuia, adică puterea pură de a face impresie asupra semenilor.

Deşi s-a bucurat că a plătit de cinci ori mai puţini bani pentru a-şi înscrie maşina în Bulgaria, posesorul unui astfel de BMW poartă cu sine permanent acest operator matematic care îi înjumătăţeşte impresia făcută. Se poate spune chiar că numărul de Bulgaria echivalează cu un semn minus pus în faţa impresiei, adică în loc să facă impresie, face impresie negativă: uite-l şi p-ăsta cu numere de Bulgaria! Sau: uite-l şi pe cocalaru’ ăsta!

Ceea ce ne aduce la punctul de unde am plecat: ce sînt eu: cocalar sau fenomenolog?

Fenomenolog nu sînt, pentru că n-am făcut cursuri de aşa ceva în afară de cîteva cărţi citite. Iar faptul că am cochetat cu Heidegger nu mă face, desigur, fenomenlog (Liiceanu zicea undeva că îţi trebuie 3 ani doar ca să înveţi jargonul filosofic al lui Heidegger, ca abia după asta să încerci să îl înţelegi-eu doar i-am citit cîteva cărţi pe apucate, inclusiv Fiinţă şi timp pe care am abandonat-o destul de repede, deci nici vorbă de studiu serios). Mi-am luat BMW nu pentru a face impresie ci pentru că e o maşină extraordinar de bună. Nu merit să merg cu ea dacă n-am vrut sau n-am putut să mai dau aproape 2500 de euro pentru o taxă de primă înmatriculare exagerată plus celelalte taxe (care în România sînt mai mari decît în Bulgaria) ? Posibil. Pînă una alta tot ce ştiu e că, conform teoriei alegerii raţionale, eu sînt mai raţional decît toţi românii care, în tradiţionalul spirit mioritic, au ales să îşi cumpere cu o gramadă de bani de cinci ori mai mare decît cea dată de mine în Bulgaria dreptul de a circula cu maşina pe stradă.

Cîte femei pe cap de bărbat?

Anthony Giddens, unul dintre cei mai populari sociologi ai momentului, scria undeva că modernitatea este profund sociologică. Ce voia să spună prin asta e că cunoaşterea sociologică (ştie cineva cum puteam să evit cacofonia asta?) devine ea însăşi parte din realitatea pe care voia doar să o descrie şi să o explice, o realitate pe care ajunge să o influenţeze în multe feluri. De exemplu, spune Giddens, cînd cineva se gîndeşte dacă să se însoare sau nu, nu poate să facă abstracţie de zvonurile despre rata în creştere a divorţurilor de care a citit prin vreun ziar. Dacă a mai auzit şi că concubinajul (altă cacofonie pe care am lovit-o în plin) devine din ce în ce mai popular, va sta probabil pe gînduri înainte să se însoare. În orice caz, şi asta e esenţial, decizia lui va fi într-o anumită măsură afectată de ideile sociologice prinse din aer.

Ca în cazul tuturor ideilor care zboară prin aer, social sau de alt fel, există un risc considerabil ca acestea să nu fie exacte sau să fie prost interpretate. În orice caz, nu trebuie să uităm că chiar şi în zilele noastre luminate de sociologie şi de ştiinţe în general, legendele urbate şi rurale, miturile de tot soiul înfloresc într-o veselie. Una de care mă lovesc frecvent şi de care m-am lovit cel mai recent aseară la o discuţie pe Lipscani, a fost  legenda că în România ar fi cam 3, 4 femei pe cap de bărbat. Vai de capul bărbatului, dacă ar fi aşa! Sau ferice de el? Întrebări la care nu se poate răspunde uşor.

Vestea asta e bună pentru vînzătorii de haine pentru femei, căci se ştie ce pradă uşoară sînt femeile cînd vine vorba de haine. BSB, de exemplu, are cele mai multe magazine deschise în România, după Grecia, ţara de origine. Doar că este o veste falsă, ceea ce fără îndoială îi va dezamăgi pe vînzătorii de haine pentru femei şi pe cei care credeau că astfel le cresc şansele să îşi găsească sufletul pereche sau, pentru cei mai puţin idealişti, sperau la cît mai numeroase one night stand-uri (nu standurile din magazinele cu haine pentru femei, altfel de standuri, ştiţi  voi de care). Conform datelor pe care oricine le poate accesa foarte uşor pe siteul INS-ului, scrie negru pe alb că în 2002 erau cam 11 milioane de femei şi cam 10 de bărbaţi, şi e foarte puţin probabil ca în zece ani să fi crescut numărul femeilor cu vreo 20 de milioane sau să fi scăzut cel al bărbaţilor tot cu atît.

În acest ultim caz eu ar trebui să fiu un antibărbat, adică un bărbat cu minus în faţă, că tot citeam mai devreme un articol despre antimaterie şi despre misterul dispariţiei ei. Căci, ne spun oamenii de ştiinţă, la Big Bang cantitatea de materie era egală cu cea de antimaterie, apoi, într-un hocus-pocus universal, aproape toată antimateria din univers a dispărut. Un om de ştiinţă scria că „Universul are o uşoară înclinaţie către materie, ceea ce explică de ce existăm noi”.  Mie mi se pare că astfel nu se explică de fapt nimic. Cel mult presupune că universul are nişte prejudecţi şi face discriminări, ceea ce face neapărat necesară luarea universui ca obiect de studiu pentru sociologie, care se ocupă de aspectele astea în ramura ei de psihologie socială. De ce, adică, să prefere el materia? De  ce să existe ceva mai degrabă decît nimic? De ce să existe atomi, animale, oameni, viaţă, flori, moarte, dragoste, sex, foamete, opere de artă, maşini, droguri, muzică,  şi tot restul chestiilor care formează existenţa şi care sînt făcute din materie? Păi ce e cu discriminarea asta? La fel de ştiinţifică mi se pare afirmaţia că Dumnezeu a preferat să existe ceva mai degrabă decît nimic (horrible dictu), decît  afirmaţia vagă şi ambiguă că universul ar avea o uşoară preferinţă pentru materie în defavoarea antimateriei. Orice am face, se pare că nu putem să evităm proiecţiile antropomorfice. Dar dacă toate proiecţiile astea antropomorfice sînt de fapt adevărul? S-ar cam întoarce Nietzsche în mormînt dacă ar fi aşa.

Dar revenind la mitul covîrşitoarei superiorităţi numerice a femeilor în raport cu bărbaţii, o întrebare foarte interesantă ar fi ce anume contribuie la păstrarea ei într-o vreme în care se poate foarte uşor verifica adevărul (adică falsitatea) ei. O fi vorba de o conspiraţie feministă pentru a demonstra superioritatea femeii asupra bărbatului? O ipoteză interesantă. O să fac o cercetare să văd dacă e aşa. Dar doar după ce fac o cercetare despre prejudecăţile universului. Sînt curios dacă universul o să-mi acorde un interviu.

Frumusețe românească

E ciudat ce efect poate avea asupra mea o plimbare prin cimitir. Pietre funerare mute dar care parcă vor să vorbească, să-ți spună ceva. E o muzică ciudată, liniștea din cimitir. M-am trezit gîndindu-mă la viață, la moarte și la dragoste. E firesc să te gîndești la viață și la moarte, într-un cimitir. Dar la dragoste? E firesc să te gîndești la moarte pentru că cimitirul e locul unde e depozitată moartea. Și în fața morții simți cu adevărat că trăiești. Presimțirea, contemplarea, adulmecarea morții dau vieții o aromă dumnezeiască. E păcat că uităm așa ușor că viața are aroma asta dumnezeiască.

Dar ce căuta dragostea acolo? Ce are ea de împărțit cu viața și cu moartea? Poate că dragostea este rezultatul unei mișcări dialectice a la Hegel, poate că dragostea e un amestec delicios făcut din esența vieții și esența morții. Sau poate m-am gîndit la dragoste pentru că înainte de asta vorbisem despre frumusețe.

Dl. O.C. mă întrebase dacă am observat frumusețile locale. Sigur că le observasem, ar trebui să fii orb ca să nu le observi. Apoi m-a întrebat dacă știu care e diferența dintre o suedeză frumoasă și o româncă frumoasă. Mă gîndeam la tot felul de diferențe, dar eram foarte departe de diferența pe care dl. O.C, cu experiența mai multor ani decît am eu și cu un spirit de observație mai bun decît al meu urma să mi-o zugrăvească extrem de sugestiv (dl. O.C. e biolog iar eu sînt sociolog, în devenire, dar dintre noi doi eu sînt cel care ar trebui să aibă un spirit de observație mai bun pentru diferențele dintre culturi, la urma urmelor, ăsta e principalul meu instrument în cîmpul muncii).

„Româncele își poartă frumusețea cu ostentație, în timp ce suedezele și-o poartă cu nonșalanță”  a sunat cu o claritate de cristal comparația. E greu de crezut că o observație atît de pătrunzătoare ar putea fi pusă mai succint în cuvinte. Sigur, aici nu pot fi aduse dovezi, dar în momentul în care am auzit asta, am știut că așa e.

Chimia spiritului e un lucru ciudat, așa că, mă gîndesc, poate gîndul ăsta despre frumusețe, rostit cu ceva timp înainte de a pune piciorul în curtea morții, cimitirul, a interacționat cu gîndul morții care era acolo la el acasă, și am ajuns astfel să mă gîndesc la dragoste.

Oricum ar fi, după ce toate au fost spuse și făcute și viața se uită melancolic în ochii morții, rămîne doar întrebarea despre dragoste.