Cînd se termină visele…

Oare de ce e atîta frumusețe în lucrurile triste? Mă gîndesc la pescarul lui Hemingway, din Bătrînul și marea, care, apropiindu-se de finalul călătoriilor lui pe mare și prin marea asta pe care o numim viață, visa în fiecare noapte lei pe o plajă, pe care îi văzuse în adolescență. Nimic altceva, doar lei, mereu lei. În afară de geniul lui Hemingway care se vede în imaginea asta atît de poetică, ne mai lovește și altceva în tabloul ăsta, și anume împuținarea perspectivelor asupra vieții odată ce aceasta se apropie de sfîrșit. Pe bătrînul pescar, care nu mai are de mult niciun fel de familie, l-a părăsit la bătrînețe și norocul. Dar ce e cu adevărat sfîșîietor de trist și sfîșîietor de frumos în același timp e că l-au părăsit și visele, acest mediu virtual în care, oricît de ireal, putem găsi un fel de împlinire.

Că tot vorbeam acum două posturi despre literatură și film…Hemingway e un exemplu excelent, pe care din păcate l-am citit prea puțin, despre puterea literaturii. Citindu-l, te afunzi în frumusețea amară a universului propus de el și scufundarea asta e la fel de reala ca și cum universul ăsta ar fi la fel de material ca marea pe care atît de frumos o găsești descrisă în același univers.