Toți știm, și în aceiași măsură, nu știm, ce e moartea. Știm pentru că o vedem peste tot în jurul nostru, dar nu știm pentru că noi înșine, ca subiecți capabili de experiență, n-o experimentăm niciodată. Gîndurile astea nu-mi aparțin, dar nici nu mai știu de unde le-am luat, anume că moartea nu face parte din experiena umană, deoarece moartea coincide cu încetarea oricărei experiențe umane, mai exact cu dispariția subiectului capabil de experiență. Poate moarte există, dar nu mai are cine să o experimenteze. La urma urmelor, nu e nimic prea sofisticat în ele și oricine ar sta să se gîndească ar ajunge ușor  la concluzia asta. De aici durerea, muțenia infinită pe care o simțim în fața morții. Ce sens să mai aibă cuvintele în fața a ceea ce reprezintă gaura neagră absolută a existenței?

Cei mai mulți oameni trăiesc fără să le pese de gaura asta neagră. Aceștia sînt fericiții săraci cu duhul sau cei care trăiesc în spatele perdelei de care vorbea Liiceanu, aceea care ține groaza metafizică a sfîrșitului departe de noi și ne lasă să ne bucurăm în fiecare zi de iluzia nemuririi. Sînt unii însă care trăiesc în umbra morții exact din momentul în care în ei s-a născut spiritul sau au devenit conștienți de ei ca sine. Aceștia în general sînt etichetați ca pesimiști, dar e limpede pentru toată lumea că realiști sau lucizi sînt etichete mult mai potrivite. Pesimismul presupune o distorsionare în rău a realității. Așa definit, cine ar mai îndrăzni să spună unuia îngrozit  de perspectiva morții că e pesimist? Ba din contră, cel îngrozit de moarte ar putea să-i spună celuilat că e naiv și..optimist, și ar avea dreptate, dacă definim optimismul ca o distorsionare înspre bine a realității. Un exemplu de pesimist Cioran, care încă din adolescență a fost obsedat de problema morții, pe care a încorporat-o în modul de a fi specific al adolescentului, gîndindu-mă aici la faptul că se juca cu cranii de mort prin cimitir ca și cum ar fi fost mingii de fotbal. Fără îndoială obsesia asta l-a făcut să scrie Despre inconvenientul de a te fi născut. De ce, adică, să fiu nevoit să dau ochii cu moartea, să simt groaza, cînd aș fi putut să mă bucur (sic!) de liniștea eternă a inexistenței.

Eu nu știu pe unde mă plasez în raport cu moartea. Poate, fiind creștin și avînd problema morții rezolvată, n-am privit-o niciodată cu adevărat în ochi și n-am fost niciodată îngrozit de ea așa cum poate fi îngrozit unul pentru care moartea e finalul absolut. Am fost odată față în fața cu moartea, cînd cei 90 de cai putere ai fostei mele mașini nu m-au ajutat deloc să fac o depășire în care imprudent mă angajasem, ca un începător în ale condusului ce eram. Din fericire, după ce am fost la mijloc între cel pe care îl depășeam și cel care venea din față, am scăpat doar cu oglinda și geamul șoferului spart. Îmi place să cred că asta a fost singura prostie pe care am făcut-o ca șofer (pentru cîinele care mi-a sărit în față și mi-a spart radiatorul și bara refuz să-mi recunosc orice fel de vină!), deși a fost destul ca să-l facă pe fratele meu mai mic să nu mai vrea să meargă cu mine cu mașina, căci era și el în mașină cînd s-a întîmplat. A mai mers totuși de cîteva ori, dar în general preferă să ia trenul care, are dreptate, are mult mai puține șanse să se lovească cu ceva venind din față.

Dar chiar și așa, ca unul incapabil să fie cu adevărat ingrozit de moarte deoarece crede că există o soluție chiar și la problema morții, am înțeles cîteva lucruri esențiale despre moarte . Tragicul și comicul sînt întotdeauna rude foarte apropiate, dar niciodată ca atunci cînd vine vorba de moarte, mai ales așa cum e văzută în lumea noastră. Toată lumea se teme de moarte, chiar dacă nu din tinerețe, ca Cioran, ci doar cînd sînt puși față în față cu ea. Groaza absolută își înfige la un moment dat ghearele chiar și în cel mai curajos muritor.

Dar, și de aici comicul !, pentru aproape toți oamenii din lume, cu neglijabila excepție a cîtorva umaniști exclusivi care nu cred în nimic și a unei mîini de creștini mai ciudați, despre care se spune că sînt foarte aproape de evrei, adică adventiștii, moartea e doar o transformare, nu un sfîrșit. Poate corpul a murit, dar spiritul s-a dus undeva. Acest undeva diferă de la o religie la alta, dar există ca atare în toate religiile. Concepția asta, cum mai spuneam și altă dată, golește moartea de orice conținut. Groaza absolută pe care o simțim în fața morții are sens doar dacă moartea e un sfîrșit absolut. Altfel e doar o neînțelegere. Dar, prin groaza absolută în fața morții care e o constantă universală a omenirii, eu, care nu sînt nici filosof, nici teolog și nu am nicio altă calificare care să îmi dea dreptul să fac astfel de afirmații, demonstrez că sufletul este muritor. Nu mai repet aici ce am dezvoltat altă dată mai mult, că nu avea niciun sens ca Dumnezeu să creeze un Univers material dacă adevărata împlinire a omului stă într-un rai imaterial etc. Nici că unitatea psiho-somatică a fiintei umane face orice încercare de a imagina că omul poate exista separat de trup ca o entitate spirituală dotată cu conștiință, să sune ca o poveste de adormit copiii. Ca să nu mai zic de comparația dintre Hitler și Dumnezeu în cazul în care povestea iadului veșnic e adevărată, și care decurge cu necesitate din doctrina nemuririi naturale a sufletului în momentul în care aceasta e acceptată, în care Hitler iese ca un îngeraș nevinovat în comparație cu un Dumnezeu diabolic care îngăduie chinul veșnic al unor frimituri de materie care au avut cîțiva ani la dispoziție să-și manifeste răutatea, dar care, uite, au fost de ajuns ca să le cîștige o pedeapsă veșnică.  Mă rezum la a-mi lăsa toată forța argumentului să atîrne în groaza de moarte.

Da, există o soluție la problema morții, dar e nevoie de o soluție doar în măsura în care ai o problemă. Însă moartea așa cum e înțeleasă în tot creștinismului, cu excepția adventiștilor, din cîte știu eu, și în restul religiilor lumii, cu excepția iudaismului, de asemenea din cîte știu eu,  e doar o metamorfoză în altceva, nu încetarea și negarea absolută a oricărui ceva. Dar tocmai pentru eu cred în absolutul morții, adică în moartea ca atare și nu ca o glumă proastă jucată formei existenței, pot să apreciez cu adevărat frumusețea soluției oferită de Creator:

Si am auzit un glas tare care iesea din scaunul de domnie si zicea: „Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: „Iata, Eu fac toate lucrurile noi.” Apocalipsa 21

Moartea, ca să închei, este o realitate, nu o iluzie și în niciun caz nu o minciună, după cum ne spun chiar tăirile noastre în fața morții. Soluția Creatorului este re-crearea universului astfel încît moartea să nu mai facă parte din ordinea naturală a lucrurilor, așa cum este în universul ăsta.  Și totodată doar pentru că moartea e reală are sens învierea morților, această vorbă destul de goală de sens pentru aproape toată lumea, dar  pe care o s-o auzim destul de des, acum că vine Paștele.

Comentarii
  1. Mihai Bala spune:

    Evolutionismul teist este mult mai usor de acceptat cand crezi in nemurirea sufletului; nu conteaza ca Dumnezeu a lasat ca formele de viata sa se omoare intre ele pana cand au ajuns la stadiul de om; doar moartea nu e sfarsitul, ci doar trecerea in alta etapa. Apoi ajung sa alegorizeze inevitabil intreaga geneza; „in ziua in care veti manca din el veti muri” trebuie sa se refere la o moarte spirituala, nu fizica (aceasta era deja prezenta de la primele amoebe care se mancau prin supa organica).

    Daca as crede in nemurirea sufletului, n-as sti cum sa raspund la argumentele tale, dar as motiva ca e mai usor de crezut ca in urma mortii ramane CEVA din mine, ca nu se pierde totul. Credinta in inviere ar presupune o recreere din nimic; oare persoana recreata va fi tot EU? (care m-am pierdut irecuperabil). Nu va fi o clona a mea? Dar aceasta este o lipsa de incredere in Divinitate

    • ionetecatalin spune:

      Evolutionismul teist presupune ca la un moment dat Dumnezeu a facut o injectie cu suflet in homo sapiens. Cind anume a facut injectia aia, nu se poate spune? Si nici de ce are un aer asa de..arbitrar. Evolutionismul teist spune ca Dumnezeu a pus mare pret pe crearea unui univers material in care a lasat viata sa apara dupa legile pe care El le-a pus acolo. Ce rost are tot chinul asta daca adevarata umanitate sta in ceva..imaterial?

      Cit despre inviere, e la fel de miraculoasa fie ca e din ceva ce ramine sau o recreere din nimic, nu-i asa? Uite, tocmai sentimentul asta de care zici, si care, sint de acord, e larg impartasit, nu pot eu sa-l inteleg cu niciun chip: ca, anume, ar putea sa existe ceva din mine separat de mine, ca ar putea sa ramina ceva din mine dupa ce eu nu mai sint. Dar poate pentru ca eu sint prea legat de carnea mea. Desi, din tot ce stim pina acum,constiinta, oricit de minunata, e o facultate a carnii.

  2. Alin spune:

    Iar ai scris un post interminabil….

  3. Mihai spune:

    Dragă Cătălin, am câteva remarci de făcut la articolul tău şi îmi cer scuze dacă o să iasă un comentariu cam lung. Mai întâi că sintagma „sărac cu duhul” nu înseamnă „sărac cu… intelectul” aşa cum cred din păcate unii. Sensul care mi se pare apropiat de original e cel de a fi smerit şi a te recunoaşte mereu „sărac” în ce priveşte duhul tău, adică a vrea să fi mereu mai bun şi să ai mai multe calităţi. Deci un sens mai degrabă subiectiv decât obiectiv.

    Acum referitor la subiectul articolului tău. Modul tău de abordare mi se pare a fi raţionalist: tu faci un raţionament logic care te conduce la concluziile referitoare la noţiuni ca suflet, trup şi moarte. Poate ştii că în istoria filozofiei raţionaliştii cei mai cunoscuţi au rămas Leibniz, Spinoza şi Descartes. Urmând aceeaşi abordare logică, Leibniz, de exemplu, a ajuns la o concluzie cam diferită de a ta, şi anume că trăim în cea mai bună lume posibilă. Pentru concluzia aceasta fost luat peste picior de Voltaire, în romanul Candide, dar Voltaire nu a putut aduce un contraargument de aceeaşi natură, adică strict logic. În cel mai bun caz, Voltaire a adus, indirect, un argument de tipul modul tollens: concluzia lui Leibniz e falsă, deci raţionamentul lui e de asemenea fals. Intuitiv ar putea fi aşa, dar atunci de ce oare Voltaire nu a putut aduce un raţionament cu care să-şi sprijine concluzia proprie, opusă lui Leibniz?

    Chiar dacă filozofii amintiţi au reprezentat raţionalismul, eu zic că există exemple de raţionalism avant la lettre, şi încă din antichitate. Presocraticii ar fi un exemplu potrivit, dar referitor la ce scrii tu, un exemplu şi mai potrivit mi se par raţionamentele făcute de Socrate, în dialogrile lui Platon. Socrate nu a lăsat nimic în scris, dar Platon îi reproduce nu mai puţin de patru argumente, în dialogul Phaidon, prin care demonstrează că sufletul e nemuritor. Însă mie personal mai interesant mi se pare însă cel pe care Socrate îl aduce în Republica, partea a III-a, în discuţia sa cu Glaucon. Socrate spune că bolile trupului pot să omoare trupul, în timp ce bolile sufletului, adică viciile, nu pot să omoare sufletul. Concluzia: sufletul nu poate fi omorât. Eu un argument simplu, sprijinit pe topicul paralelismului, cum ar fi descris în retorica clasică. Sunt curios ce părere ai tu de un astfel de raţionament, în calitatea ta de raţionalist la două milenii şi ceva distanţă de Socrate.

    În sfârşit, referitor la ceea ce spui în final, eu aş zice că nu suntem condamnaţi de Dumnezeu la chinuri veşnice ci mai degrabă ne condamnăm singuri la aşa ceva. Fiindcă atunci când devenim răi în natura noastră ne îndepărtăm de Dumnezeu. Eu n-am uitat cuvintele lui Octavian Paler: Dumnezeu nu ne este dator cu nimic. Iar Octavian Paler nu poate fi suspectat că nu ar fi fost un spirit critic.

  4. ionetecatalin spune:

    Ma bucura intotdeauna comentariile tale, oricit de lungi ar fi. Singurul meu regret e ca probabil nu le citeste nimeni, din moment ce postul se poate citi si fara accesarea lui si atunci comentariile nu sint vizibile.
    In mod intentionat am folosit sintagma „saraci cu duhul” intr-un mod tras de par. Stiu care e semnificatia ei biblica si mi-am permis in mod deliberat licenta asta. Poate nu trebuia.

    Mi-a placut foarte mult ocolul tau filosofic, dar as vrea sa spun doar un singur lucru. Nu la voia intimplarii metafizica a fost definitiv discreditata in arena gindirii, astfel incit nimeni nu mai are curaj sau nici macar nu-i mai trece prin cap sa faca metafizica. Asta pentru ca, incepind cu Platon si pina la Leibniz, sute de ginditori fara indoiala straluciti, credeau ca pot demonstra cite un adevar ultim, cum ar fi nemurirea sufletului, prin simple exercitii de gindire. Argumentul lui Platon pentru nemurirea sufletului e un astfel de exemplu. Prin faptul ca bolile sufletului nu omoara sufletului asa cum bolile trupului omoara trupul, el a demonstrat nemurirea sufletului. Doar ca a facut asta scotind din sfera lor legitima de folosire si conceptul de moarte si pe cel de boala. Nu degeaba Wittgenstein a aratat ca mai toate propozitiile filosofice sint fara sens tocmai din motivul asta. Si, oricum, inaintea lui Kant sapase mormintul metafizicii facind acea critica a cunoasterii atit de binevenita. De la Kant incoace, ca sa nu mai zic de la Wittgenstein, orice incercare de a demonstra ceva doar prin elanuri ale gindirii libere, sint discreditate definitiv. Revenind, prapastia dintre trup si suflet (lasind la o parte ca mai intii trebuia demonstrata existenta acestuia inainte de a i se demonstra nemurirea) face imposibila aplicarea conceptelor de boala si moarte pentru cele doua obiecte calitativ diferite.
    Si mergind la ultimul tau punct. Afirmatia ta ca nu Dumnezeu ne condamna ci noi insine, are sens doar daca iei de la sine inteleasa nemurirea naturala a sufletului. Nemurirea naturala sufletului a devenit ceea ce unii filosofi numesc backgroundul sau nerostitul, adica acel ceva care reprezinta aerul pe care toata lumea il respira by default si din motivul asta nu e pus la indoiala. Daca nu functionezi in paradigma sufletului nemuritor, nu ai de ce sa ajungi la concluzioa ca auto-condamnarea ar avea ca rezultat iadul vesnic. Sint perfect de acord ca ne condamnam singuri, dar nu la iad vesnic, ci la moartea vesnica, adica la nonexistenta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s