Gipul de gunoi

În drum spre frumoasa  şosea (supra?)numită Transalpina, cineva din acest gip de Bucureşti a aruncat un ambalaj care părea să fie de la o ciocolată. Putea să fie şi de la altceva. În orice caz, nu contează. Ce contează e că acest gip care se îndrepta, poate, şi el spre virgina Transalpina, mai mult ca sigur era plin cu diverse chestii cu ambalaje de plastic pe care indivizii care îl ocupau, avînd diverse genuri şi vîrste, dar avînd în comun lipsa bunului simţ elementar, urmau să le arunce pe vîrf de munte.  O astfel de presupunere mi se pare îndreptăţită, din moment ce uite mergeau aruncînd gunoi pe şosea. Maşina respectivă e mare, dar se pare că nu e destul de mare ca să fie loc în ea pentru a păstra gunoiul pînă la primul coş de gunoi.

Mi-ar fi plăcut să mă iau după el, să merg în paralel şi să îi bat obrazul şoferului nesimţit. Dar mi-a fost frică să nu iau bătaie, aşa că am făcut ceva mai puţin îndrăzneţ, adică i-am făcut o poză şi uite că  o pun pe blog. În momente d-astea mi-ar plăcea să fiu şi eu un Mircea Badea sau măcar un Zoso, ca să aibă ceva efect. Altfel postarea mea o să aibă efect doar printre studentele de la filosofie anul unu, cum zicea mai de mult un cititor supărat.

Blogging vs facebook

Bloggingul e în general motivat de dorinţa de a spune ceva. Pentru unii e motivat de dorinţa de face bani, dar probabil a început  tot ca dorinţă pură de a spune ceva şi s-a amestecat la un moment dat cu dorinţa de a face bani şi s-a diluat cu totul în aceasta. Dar cei care fac bani din blogging sînt puţini, cred, aşa că cei mai mulţi dintre blogger sînt motivaţi tot de dorinţa pură de a spune ceva. Orice. De cele mai multe ori  chestii care nu interesează pe nimeni şi care rămîn necitite. Un cimitir de cuvinte care, pentru că nu şi-au trăit niciodată viaţa, adică n-au fost citite, sînt un fel de avortoni.

Arethe,  un cititor pretenţios al blogului meu, îmi spunea într-un comentariu recent că aşteaptă de la mine să fiu o sursă de inspiraţie pentru gînduri. Arethe a surprins mai bine decît conştientizam eu însumi raţiunea de a fi a blogului meu în raport cu consumatorii.  Deşi plin şi eu de tot felul de frustrări, nu scriu aici ca să mi le rezolv.  Scriu pentru a materializa  gînduri care altfel nu ar exista nici pentru mine (de aici subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul).  Am ajuns astfel să simt nevoia să-mi cer scuze faţă de Zoso, pe care sper să nu le citească niciodată. Căci scuzele mele nu sînt de fapt pentru el, ci sînt doar o formă de exprimare a părerii mele de rău că am derapat, un derapaj pe care Arethe l-a surprins foarte bine, Şi l-a surprins  pentru că de fapt nu mă caracterizează tipul ăsta de derapaj. Şi mă bucur că e aşa.

Ca o reflecţie fără legătură cu ce am spus pînă acum, mi se pare că faceb00k-ul, această nouă super putere, subminează bloggingul şi o face în mai multe feluri.  În primul rînd, oferă o modalitate mai facilă de exprimare a acelor impulsuri care ar putea să se transforme în gînduri mai bogate. Altfel spus, în loc să scriu un paragraf pe blog, e mult mai uşor să arunc două vorbe pe facebook. Facebook-ul devine, ziceam, o rezolvare facilă a unei nevoi pentru care bloggingul era deja o rezolvare foarte facilă, căci e mult mai uşor să  scrii   pe blog decît să scrii o carte.

Spre ilustrare, tocmai m-am intilnit pe holurile judecatoriei sectorului 3 cu un batrinel stabilit in germania si care mi-a tinut o predica interminabila si plina de patos despre cum sa fac sa plec mai repede de aici. like pt batrinel si predica lui edificatoare. Am copiat aici exact ce scrisesem pe facebook. Pe blog aş fi scris cu diacritice şi aş fi explorat  mai în profunzime semnificaţia întîlnirii întîmplătoare pe care am avut-o cu un personaj interesant, conversaţia pornind de la observaţia acestuia că toaletele din Judecătoria Sectorului 3 sînt mai curate decît cele din alte judecătorii. Pe facebook, întîmplarea a fost epuizată rapid, adică expediată, în trei vorbe. Pierderea, căci de o pierdere e vorba, nu e nimănui altcuiva decît a mea, căci mi-am refuzat astfel ocazia de a mă confrunta cu propriile mele reflecţii, pe care le-am omorît din faşă prin apelul la facebook.

Toate astea au sens doar pentru cineva care simte nevoia să spună ceva. Ce am vrut să spun e că nevoia asta nu e în primul rînd de a spune ceva altora, ci de a-ţi spune ceva ţie. Pentru toţi ceilalţi, ce am scris acum nu va face decît să contribuie la expansiunea cimitirului virtual al avortonilor.

A fi sau a nu fi idiot

Mai de mult am scris un post în care răbufunea oarecum frustrarea de a nu fi citit (pe vremea aia nu mă citeau nici studentele de anul 1, filosofie). Mă întrebam acolo de ce are atîta succes un Mircea Badea sau  mai ales un Zoso, care, mi se părea mie, n-are nimic de spus şi nici măcar nu ştie cum s-o facă. Zoso s-a alertat imediat şi am avut un scurt schimb de replici neprietenoase pe blogul meu. Toată povestea poate fi văzută aici.

Astăzi, cu ajutorul facebook-ului, car tinde să devină pîinea şi apa virtuală cu care trăim, nu-i aşa?, am dat peste un link în care cineva zicea: Un idiot, Zoso , pornind de la faptul că Zoso  le vorbea de sus celor de la Academia Caţavencu. Acum, eu nu sînt neapărat de părere că Zoso ar fi un idiot mai mare decît media idioţilor din România. Dar dacă ţinem cont de cît de popular este sau era la un moment dat Zoso, devine evident că el nu are dreptul să fie deloc idiot, nici măcar un pic. Am fost destul de dezamăgit să aflu că cineva care aparent avea gusturi mai bune, era fan Zoso.  Zăşto? Ca să zic aşa…

Zeii noștri cei de toate zilele

Se spune că o țară are conducătorii pe care îi merită. Dacă asta e adevărat, atunci ar putea fi adevărat și că o țară își are bloggerii pe care îi merită. Mă refer la cei mai celebri, desigur, nu la mine, care sînt o particulă de praf nesemnificativă în blogosferă. Din cîte știu eu, ce i mai celebri bloggeri români sînt Mircea Badea și așa-numitul Zoso. Aș putea să aflu ușor poziția fiecăruia în clasamentul general al blogurilor, dar prefer să mă bazez pe ce știu din auzite. Am motivele mele.

Dacă arunci o privire pe blogurile lor, nu poți să nu fii uimit de vidul care le dă conținutul. Sună paradoxal, dar din păcate nu e blogosfera singura sferă românească în care vidul trece drept substanță. La Mircea Badea găsești un fel de retorică a cotidianului prin care vrea să dea o notă personală banalului. Dar tocmai de aici limitarea fundamentală: banalul, oricît de personal, tot banal rămîne. La Zoso vidul vine din altă parte: găsești puține lucruri la el pe care nu ai putea să le găsești în altă parte ( pe siteul cutărei firme, de exemplu). Iar în momentul în care vrea să devină personal, cade cu totul în rizibil, ca atunci cînd se ia de fumători, bine intenționat și cu totul lăudabil, de altfel, și ajunge, printr-o misterioasă dialectică, să dea verdictul că fumatul, mașinile scumpe și internetul sînt chestii de lux. Mulți dintre numeroșii lui cititori au rămas nedumeriți, și pe bună dreptate. Sînt curios dacă a încercat să se explice cumva, dar nu vreau să-i mai dau și eu click-uri. Are destule.

Cineva ar putea spune că postul ăsta e izvorît din frustrarea mea că nu sînt citit. Sigur că ar avea dreptate. Dar nu e asta tot. Postul ăsta mai e izvorît și din întrebarea fundamentală: ce spune despre poporul român faptul că Mircea Badea și Zoso sînt cei mai iubiți dintre bloggeri? Răspunsul la întrebarea asta nu e deloc măgulitor pentru el, pentru poporul român, adică. Poate fi pentru Badea și Zoso, dar pentru români ar fi mai bine să rămînă nedat.