Înger şi demon

Fiecare dintre noi are potenţialul să fie criminal sau sfînt. Cei mai mulţi dintre noi sînt mediocri: nu exagerăm nici cu răul, nici cu binele. Cînd spun că avem potenţialul, vreau să spun că într-o situaţie suficient de provocatoare, am putea să facem genul de lucruri care ne-ar duce în puşcărie. Am putea să ucidem, să furăm, să facem trafic de droguri, să lovim cu maşina şi să fugim de la locul accidentului. Cei mai mulţi oameni care ajung să facă lucrurile astea, nu le-ar fi făcut niciodată dacă circumstanţele în care le-au comis nu au fost cele care au fost. Maximă: în  funcţie de circumstanţe, orice om e în stare de orice. Maxima doi: să fii cu adevărat om (individ, actor moral), înseamnă să fii în stare să te ridici de-asupra circumstanţelor.

Zilele astea am avut ocazia să am în faţă un criminal. Am destul de des criminali în faţă, într-un context care îi face pe toţi să se compoarte ca mieluşei. În faţa comisiei de eliberare condiţionată din penitenciarele Rahova şi Jilava, comisie din care trebuie să facă parte şi un consilier de probaţiune, spune legea. Şi cum eu încă sînt consilier de probaţiune, fac parte din comisiile astea în fiecare miercuri şi joi. De fiecare dată observ cum oamenii ăştia, care în alte condiţii se comportă ca nişte animale feroce, adoptă în faţa comisiei, cu mici excepţii, atitudini de îngeraşi nevinovaţi. Cîtedoată îmi spun că mi-ar plăcea să fiu eu însumi în puşcărie ca să arăt (cui? mie? altcuiva?) că pot să mă comport ca un deţinut model şi că merit să fiu eliberat condiţionat fără nicio reţinere din partea comisiei. Sigur, în momentele alea uit că a trăi în puşcărie înseamnă a trăi în iad. Revenind la criminali, deşi am mai văzut, ieri am văzut unul care a făcut o impresie puternică asupra mea. Nu pentru că era mai fioros decît alţii, ci tocmai pentru că era mai blînd. Adică părea mai blînd. Era în puşcărie pentru că omorîse cu sînge rece o procuroare şi pe soţul ei. Îi împuşcase în cap, dacă îmi amintesc bine. De 20 de ani era în puşcărie. Acum avea 48 de ani, dar arăta de parcă avea 58 sau 68. În orice caz, tatăl meu, care are în jur de 58, arată mult mai tînăr decît omul ăsta de 48. Încă o dovadă că timpul e relativ, nu-i aşa? Sau cel puţin efectele trecerii lui asupra noastră. În faţa comisiei, însă, omul ăsta nu arăta ca un criminal. Arăta ca oricine altcineva, şi oricine altcineva putea fi în locul lui. Pentru mine, imaginea acelui om, stînd timid şi spăşit în faţa comisiei, e un argument pentru nedeterminarea naturii umane. Nu scria nicăieri pe el criminal, şi sînt convins că nici în genele lui nu scrie nicăieri criminal. Criminalul care stătea în faţa mea era rezultatul unor circumstanţe provocatoare, unor alegeri deliberate şi, bineînţeles, al unor caracteristici psihice şi fizice determinate de zestrea lui genetică.

Ce uităm atunci cînd ne uităm la un criminal, e că toţi avem potenţialul pentru a merge în pantofii lui, cum zic americanii, şi că el de asemenea a avut potenţialul să umble în ai noştri. Chiar dacă, printr-o faptă deosebit de gravă, cum ar fi să împuşti un procuror în cap, de la mică distanţă, şi l-a compromis definitiv.

Ieri în Jilava, între comisia de la spital şi cea de la penitenciar, am scris o poezie pe care am pus-o pe blogul meu în engleză (cogito.co.cc ) , pe care nimeni nu prea îl citeşte.

PS din 29.12.2010: Nici eu nu îl mai citesc şi nici nu îl mai scriu. Şi nici în Jilava nu mai merg, cel puţin în următoarele patru luni.  Nu ştiu de ce, aerul din Jilava a fost mereu o muză extrem de generoasă cu poetul din mine.

Despre libertate și modernitate

Astăzi, nouă oamenilor ne place să ne uităm înapoi înspre o istorie întunecată și să ne considerăm mai liberi și mai deștepți decît toate generațiile dinaintea noastră. Condescendența asta s-a născut odată cu Iluminismul, cred. Individul și-a cîștigat libertatea în raport cu prescripii sociale care îi spuneau pînă la cel mai mic detaliu cum să-și trăiască viața, iar societetatea însăși și-a cîștigat și ea libertatea în raport cu autorități implacabile cum ar fi regi sau zei. Astăzi domnește democrația, dacă se poate spune așa, iar cușca de fier a religiei a fost îndepărtată odată pentru totdeauna. Da, în special în raport cu religia îi place lumii noastre să se considere liberă, ca și cum asta ar fi libertatea supremă: să nu mai fii obligat să asculți de preceptele iraționale, dogmatice și absolute ale religiei: iată rețeta fericirii, ne spune bucătarul ce învîrte de zor în supa deloc primitivă a modernității.

Dar modernitatea în care trăim e străbătută de numeroase paradoxuri, unele mai dramatice decît altele. Cînd vine vorba de libertate, paradoxul stă în faptul că știința ne-a explicat lumea în totalitate, pînă la ultima celulă, ultima bucățică de ADN, pînă la ultimul atom (acum ne chinuim să cîntăm la înseși „corzile” realității (vezi string theory ) dar deocamdată degetele noastre butucănoase nu pot atinge acele izvoare fine ale materiei.) Și dacă ne-a explicat, ce?, poate să întrebe cineva. Ce paradox vezi în explicație? Știința se vrea afirmarea supremă a libertății umane, dar afirmîndu-se, libertatea noastră și-a descoperit în explicație propria și absoluta negație. Materialismul absolut care domină astăzi scena gîndirii omenești (desigur, sînt bastioane de rezistență ici și colo, dar în măsura în care putem vorbi de o ideologie mondială, aceasta este în zilele noastre materialismul metodologic, sau absolut, sau umanismul exclusivist) a spus-o clar: liberul arbitru e o iluzie. Și pentru o știință care are pretenția că poate să explice totul, e logic să fie așa. Dacă omul nu e nimic mai mult decît un anume fel de a aranja atomi, explicabil în totalitate prin legile fizicii și ale biologiei, atunci TOT ce e omul, tot ce poate să facă și să gîndească e determinat de aceleași legi. Dacă avem de-a face cu un criminal, e pentru că în el  „instinctul social”  nu s-a dezvoltat cum trebuie. Dacă avem de-a face cu un alcoolic sau dependent de heroină, e pentru că zestrea lui genetică ( genetic make-up) l-a predispus la asta.

Libertatea omenească a ajuns prin științe la culmi atît de înalte, încît în curînd înseși temeliile dreptului or să se trezească în aer. Ce motiv ai mai avea să trimiti pe cineva la închisoare pentru orice fel de infracțiune dacă respectiva acțiune e explicabilă în totalitate prin factori externi lui? Căci nimeni nu-și alege zestrea genetică sau mediul în care crește.

E o profeție asta. Aș fi vrut s-o fac în altă parte, poate în vreo revistă de specialitate sau măcar pe vreun blog cu popularitatea prodigiousului Mircea Badea. Dar poate a fost făcută deja, căci fără îndoială nu sînt eu primul care observă paradoxul libertății moderne.