Scriu și uite că în urma mea răsare sensul. De cinci ani.

Pînă acum un an, doi, credeam că tot ce se întîmplă e la voia întîmplării. Recent am înțeles că lucrurile sînt un pic mai complicate decît atît. N-am trecut în extrema cealaltă unde tot ce miscă a fost prescris într-un scenariu cosmic atotstiutor, dar am înțeles că există un sens care apare și se desfășoară în lucruri, în toate lucrurile, după niște legi misterioase și frumoase. Poate și faptul că, înainte de a crede acest lucru, mi-am ales ca subtitlu al blogului scriu și uite că în urma mea răsare sensul, face parte din această ordine misterioasă și caracterizată de ordinea superioară de care vorbeam.
Un alt exemplu. Astăzi vorbeam cu cineva necunoscut dar care mi-a citit blogul. Și-mi spunea că n-am mai scris de mult. Am zis, bine, o să scriu ceva chiar azi. Mi-am neglijat blogul în ultima vreme nu pentru că nu mai îmi pasă de scris, ci tocmai d-aia, pentru că îmi pasă de scris mai mult decît niciodată. Deschid pagina blogului și acolo găsesc un mesaj de la WordPress care mă felicita că am împlinit cinci ani cu ei. Tocmai azi cînd cineva îmi sugera să mai scriu și m-am hotărit și eu să mai scriu. Desigur că nu e nimic nefiresc aici sau nici măcar extrem de improbabil, dar e ceva frumos. Și sensul este tocmai frumusețea care ia naștere în jurul nostru pe măsură ce trăim, înflorind ca o floare sau ca mii de flori, frumoase sau urîte, hrănitoare sau otrăvitoare, eterne sau demonice și criminale, în funcție de melodiile cîntate de noi. Pentru că, fie că scriem sau nu, toți trăim și în urma noastră răsare sensul.

Sufletul meu prost și sufletul lui Proust

Scriam data trecută despre faptul că Proust mi-a zărănicit un proiect literar, că dacă m-aș apuca să scriu povestea respectivă, n-aș putea s-o fac fără sentimentul că îl plagiez pe el, care, ziceam eu, a scris odată pentru totdeauna, într-o formă literară desăvîrșită, despre iadul pe care cel care descoperă că a fost trădat în fiecare secundă a  poveștii lui îl trăiește retroactiv, atunci cînd momentele cheie ale fostei iubiri trebuie reinterpretate în lumina trădării ieșite la lumină.

Dar citindu-l în continuare pe Proust am descoperit că îl plagiasem deja, înainte chiar de a-l fi citit. Am trăit odată voluptatea de a fi intuit ce urma să spună Heidegger în următoarea frază, în timp ce îl citeam. Ajunsesem să vibrez pe aceeași frecvență cu e într-o asemenea măsură încît la un moment dat mi-am spus în gînd: dar dacă așa stau lucrurile, atunci de aici rezultă cutare lucru. Iar în urmăoarea propoziție Heidegger mi-a redat gîndul, cuvînt cu cuvînt. Poate ochii îmi fugiseră, fără să-mi dau seama, în josul paginii, și așa se explică virbarea mea pe aceeași frecvență cu Heidegger, ceea nu-mi mai lasă prea mult spațiu pentru auto-măgulire.

Acum două zile, în timp ce îl citeam Proust, am dat peste pasajul următor:

„O să primesc o scrisoare de la Gilberte, îmi va spune, în sfîrșit, că m-a iubit întotdeauna și îmi va explica motivul misterios pentru care a fost silită  să îmi ascundă, pînă astăzi iubirea ei, prefăcîndu-se că poate fi fericită fără să mă vadă, motivul pentru care și-a luat înfățișarea unei Gilberte simplă prietenă de joacă.” În fiecare seară îmi închipuiam această scrisoare, credeam că o citesc, îmi repetam întruna fiecare frază a ei. Dintr-o dată, mă opream, înspăimîntat, înțelegeam că dacă aș fi primit o scrisoare de la Gilberte, aceasta nu ar fi arătat așa, de vreme ce textul pe care mi-l repetam era alcătuit de mine însumi. Și din acea clipă mă străduiam să-mi întorc gîndul de la cuvintele pe care aș fi dorit ca ea să mi le scrie,  de teamă că, enunțîndu-le, le voi exclude tocmai pe acelea  – pe cele mai dragi, pe cele mai dorite – din cîmpul realizărilor posibile.”

Acum cinci ani eu scriam pe blogul ăsta (de fapt pe vremea aia scriam pe Blogspot, înainte să migrez cu blogul de acolo pe WordPress) următorul text. Link-ul este acesta, dar redau aici textul pentru a obține efectul dorit și care poate fi obținut doar prin punerea față în față a celor două texte:

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Fondul celor două texte este aproape identic, în asemenea măsură încît nu se poate spune decît că l-am plagiat pe Proust. Doar că eu eu am început să îl citesc pe Proust abia acum două săptămîni. Pînă astăzi nici măcar nu am răsfoit primele două volume din În căutarea timpului pierdut, pentru că niciodată nu le găseam, acesta fiind și motivul pentru care nu m-am apucat pînă acum de acest roman despre care s-a spus că este cel mai lung roman scris vreodată.

Dacă nu l-am plagiat, înseamnă că am gîndit gîndul lui, că există – nu există altă explicație – o înrudire sufletească între mine și el sau cel puțin un moment trecător în care mințile noastre au gîndit la fel. Sigur, această concluzie nu este valabilă decît pentru mine, pentru că nu există altă garanție pentru autenticitatea acestei potriviri decît cuvîntul meu. Dar voluptatea pe care am trăit-o în momentul în care am dat peste pasajul din Proust și mi-am amintit de ce scrisesem eu acum cinci ani a fost mai intensă decît orice alte voluptate trăită de mine în ultima vreme și, ca în cazul oricărei fericiri strict subiective,  nu poate să mi-o fure nimeni.

Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

Între două lumi

Între două lumi e titlul unei emisiuni radio a Loredanei Dumitraşcu la care am fost invitat de cîteva ori, dar mai e şi titlul stării pe care o am eu acum. Am migrat, iată, pe WordPress, dar nu mă simt aşa de bine. Parcă am lăsat ceva în urmă, parcă mi-e dor de casă, deşi mie nu mi-e dor niciodată de nimic şi de nimeni, cum ziceam într-un post mai vechi. Poate greşeam. Îmi închipui că aşa se simt cei ce pleacă într-o altă ţară. Plusul în ceea ce priveşte nivelul de trai nu compensează întotdeauna şi pe deplin minusul dat de ruperea a ceea ce este familiar. Ca rezultat, unii ajung să facă tot felul de lucruri pe care nu le-ar fi făcut altfel. Probabil nu aş fi scris niciodată postul anterior (care sper că nu va face să-mi pierd cititorii care au mai rămas după ce i-am pierdut pe cei ce mă citeau pe blogspot ) dacă aş fi rămas pe Blogger. Dar aşa, în virtutea anomiei (cuvîntul ăsta e inventat de Durkheim şi se referă la inabilitatea unui sistem de a impune norme comportamentale, morale etc) izvorîtă din stresul şi bucuria mutării, l-am scris.

Blogging vs creație:un metapost

O să sărbătoresc trecerea mea pe WordPress într-un mod foarte ciudat. Voi spune care e concepția mea despre blogging.

Din punctul de vedere al unui scriitor, bloggingulul e pentru un act de creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Consum de energie, senzația că ai făcut ceva, poate și o oarecare satisfacție, dar nu creație.