Zăpadă peste ocean

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

Singur pe lume cu bicicleta

Cei care ştiu că merg cu bicicleta prin Bucureşti mă avertizau că visul meu pe două roţi o să se termine repede. Dacă nu în urma vreunui accident, atunci sigur vremea urma să îmi pună capac, mi se spunea. Eu, care aveam experienţa unei ierni suedeze pe două roţi (sigur, Suedia era altă lume şi aveam piste dedicate şi curăţate, dar aici vorbesc doar despre vreme), zîmbeam în colţul gurii pentru că ştiam eu mai bine. Azi-dimineaţă fulguia şi era foarte frig, însă cu gluga în cap şi mănuşi în mîini, ar fi putut la fel de bine să fie miezul verii. În general nu sînt singurul biciclist, dar astăzi eram. Eram atît de singur (singur, atît de singur..vorba cîntecului) încît mă întrebam dacă nu cumva singurul biciclist din Bucureşti la ora aia.

Săptămîna trecută, cred că joi seara, eram pe la Unirea, cu bicicleta, şi începea să plouă. Am mers la o patiserie de pe lîngă Gogoaşa înfuriată şi mi-am luat o plăcintă cu dovleac şi una cu brînză dulce. Costau cinci lei amîndouă. În timp ce le cumpăram, la ghişeu vine o bătrînică şi întreabă dacă poate să cumpere ceva de un leu. I se răspunde scurt că nu. Pe mine parcă mă loveşte  ceva în capul pieptului. N-apuc să mă dumiresc, că bătrînica merge la Gogoaşa înfuriată, întreabă acelaşi lucru şi primeşte acelaşi răspuns. Între timp mă dumirisem oarecum, aşa că scot un leu, i-l dau şi îi spun că în mod sigur va putea cumpăra ceva cu doi lei. Se uită la mine bucuroasă şi îmi face cîteva urări de sănătate. Cred era efectiv fericită. Eu m-am simţit bine pe  moment, dar apoi m-am simţit extrem de ruşinat. De ce i-am dat doar un leu? Am realizat apoi că aş fi putut să îi dau şi o sută de lei şi tot nu i-aş fi rezolvat problema. Pentru că şi ea era singură pe lume, şi fără bicicletă.

Mi-am adus apoi aminte de cît de jalnică e lumea în care trăim şi  de faptul că singurul mod autentic de a fi în lumea asta este de a fi în lacrimi, plîngînd cu cei ce plîng. Am căutat adăpost într-un gang de pe bulevardul Unirii, faţă în faţă cu fîntînile luminate şi cu marea casă a poporului la ora mea trei, şi mi-a venit să plîng. Mi-am scos telefonul mobil şi am intrat pe Facebook, această patetică portiţă către omniprezenţă pe care ne-a deschis-o tehnologia, şi mi-am pus un status care spunea că îmi vine să plîng. Extrem de curajos şi extrem de nepotrivit pentru Facebook, pentru că acolo toată lumea vrea să ştie cît de bine îţi merge, nu cît de rău. Status „aşa da”: Sînt la munte. Status „aşa nu”: Copilul meu e grav bolnav , „N-am bani de pîine”, „Patinele mi-au făcut nişte răni urîte la picioare, vreţi poze?”  . Bineînţeles, statusul meu a fost ignorat pe Facebook şi la scurt timp mi-a trecut şi mie curajul şi l-am şters. La urma urmelor, oficial ne merge bine.