Sufletul meu prost și sufletul lui Proust

Scriam data trecută despre faptul că Proust mi-a zărănicit un proiect literar, că dacă m-aș apuca să scriu povestea respectivă, n-aș putea s-o fac fără sentimentul că îl plagiez pe el, care, ziceam eu, a scris odată pentru totdeauna, într-o formă literară desăvîrșită, despre iadul pe care cel care descoperă că a fost trădat în fiecare secundă a  poveștii lui îl trăiește retroactiv, atunci cînd momentele cheie ale fostei iubiri trebuie reinterpretate în lumina trădării ieșite la lumină.

Dar citindu-l în continuare pe Proust am descoperit că îl plagiasem deja, înainte chiar de a-l fi citit. Am trăit odată voluptatea de a fi intuit ce urma să spună Heidegger în următoarea frază, în timp ce îl citeam. Ajunsesem să vibrez pe aceeași frecvență cu e într-o asemenea măsură încît la un moment dat mi-am spus în gînd: dar dacă așa stau lucrurile, atunci de aici rezultă cutare lucru. Iar în urmăoarea propoziție Heidegger mi-a redat gîndul, cuvînt cu cuvînt. Poate ochii îmi fugiseră, fără să-mi dau seama, în josul paginii, și așa se explică virbarea mea pe aceeași frecvență cu Heidegger, ceea nu-mi mai lasă prea mult spațiu pentru auto-măgulire.

Acum două zile, în timp ce îl citeam Proust, am dat peste pasajul următor:

„O să primesc o scrisoare de la Gilberte, îmi va spune, în sfîrșit, că m-a iubit întotdeauna și îmi va explica motivul misterios pentru care a fost silită  să îmi ascundă, pînă astăzi iubirea ei, prefăcîndu-se că poate fi fericită fără să mă vadă, motivul pentru care și-a luat înfățișarea unei Gilberte simplă prietenă de joacă.” În fiecare seară îmi închipuiam această scrisoare, credeam că o citesc, îmi repetam întruna fiecare frază a ei. Dintr-o dată, mă opream, înspăimîntat, înțelegeam că dacă aș fi primit o scrisoare de la Gilberte, aceasta nu ar fi arătat așa, de vreme ce textul pe care mi-l repetam era alcătuit de mine însumi. Și din acea clipă mă străduiam să-mi întorc gîndul de la cuvintele pe care aș fi dorit ca ea să mi le scrie,  de teamă că, enunțîndu-le, le voi exclude tocmai pe acelea  – pe cele mai dragi, pe cele mai dorite – din cîmpul realizărilor posibile.”

Acum cinci ani eu scriam pe blogul ăsta (de fapt pe vremea aia scriam pe Blogspot, înainte să migrez cu blogul de acolo pe WordPress) următorul text. Link-ul este acesta, dar redau aici textul pentru a obține efectul dorit și care poate fi obținut doar prin punerea față în față a celor două texte:

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Fondul celor două texte este aproape identic, în asemenea măsură încît nu se poate spune decît că l-am plagiat pe Proust. Doar că eu eu am început să îl citesc pe Proust abia acum două săptămîni. Pînă astăzi nici măcar nu am răsfoit primele două volume din În căutarea timpului pierdut, pentru că niciodată nu le găseam, acesta fiind și motivul pentru care nu m-am apucat pînă acum de acest roman despre care s-a spus că este cel mai lung roman scris vreodată.

Dacă nu l-am plagiat, înseamnă că am gîndit gîndul lui, că există – nu există altă explicație – o înrudire sufletească între mine și el sau cel puțin un moment trecător în care mințile noastre au gîndit la fel. Sigur, această concluzie nu este valabilă decît pentru mine, pentru că nu există altă garanție pentru autenticitatea acestei potriviri decît cuvîntul meu. Dar voluptatea pe care am trăit-o în momentul în care am dat peste pasajul din Proust și mi-am amintit de ce scrisesem eu acum cinci ani a fost mai intensă decît orice alte voluptate trăită de mine în ultima vreme și, ca în cazul oricărei fericiri strict subiective,  nu poate să mi-o fure nimeni.

Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.

Răul absolut

ying-yang

Unii cred că binele și răul sînt doi poli opuși ai sferei morale care este viața. Ca poli, în această viziune ei sînt perfect opuși unul altuia și nu se ating niciodată. Sau altfel spus, în acest continuu proces de navigare morală numit viață, ar fi întotdeauna posibil să te orientezi după polul binelui sau al răului, după cum ți-e dorința. Pentru aceștia, nu există dileme morale, pentru că ei au întotdeauna la dispoziție vreo hartă axiologică care le spune exact ce trebuie să facă în cutare sau cutare situație și încotro s-o ia ca să ajungă cu bine la bine.

Mai este și o altă viziune cu privire la bine și la rău, una care spune că nu există alb și negru, ci doar gri. Că nu există poli morali asemănători cu polii magnetici și în consecință nu este posibilă o navigare către un bine sau un rău suprem, ci doar bîjbîieli locale către ce poate să treacă la un moment dat bine sau rău. Pe scurt, Whatver works, vorba lui Woody Allen, deși vorba asta nu e a lui deloc, ci e un amestec de relativism moral european și pragmatism american care tinde din ce în ce mai mult să devină un motto al cetățeanului universal și care s-ar traduce cel mai bine prin orice, numai tu să te simți bine.

Răul este opusul existenței și  consecința lui ultimă este inexistența. Ăsta e un lucru pe care l-a uitat creștinismul contaminat de greci, căci în păgînism binele și răul sînt ambele concepte eterne și veșnic opuse, ca yin și yang, dar în creștinism răul este tranzitoriu prin excelență: apare pe scena universului doar pentru a fi recunoscut ca rău și expediat odată pentru totdeauna pînă și din tărîmul posibilității. Asta înseamnă că răul absolut echivalează cu inexistența și este nimic mai mult decît aceasta. A fi rău în mod absolut înseamnă a nu fi. O consecință a acestui fapt este că nici dracu nu-i așa de negru, adică și în îngerul căzut, Lucifer, se mai găsește ceva bun, dacă ar fi să ni-l închipuim pe el ca pe întruchiparea răului absolut.

Într-o metaforă care mi-a se pare foarte reușită, răul e comparat cu un vierme care își face tunelul lui de stricăciune printr-un măr. Ba nici măcar cu viermele, ci cu tunelul, cu absența binelui. Răul nu este altceva decît un parazit ce trăiește în ființa binelui, hrănindu-se din aceasta.

Răul e întotdeauna amestecat cu binele pentru că ființa propriu-zisă a răului este binele, dar este o ființă al cărei cod a fost rescris astfel încît să facă loc acolo morții. Căci răul, orice ar fi, este înainte de orice calea către moarte. Deși nu există rău absolut, căci acesta ar fi nimicul, există rău radical. În răul radical, binele a fost cu totul supus răului, fiind redus la funcția de simplă infrastructură pentru rău. De exemplu un criminal în serie profesionist care are grijă să mănînce sănătos.

Răul începe întotdeauna cu un gînd, dar pentru a fi cu adevărat rău trebuie să sfîrșească neapărat cu o faptă. Pentru a fi rău, fapta nu trebuie să fie mare, căci în cele mai mici fapte se poate presimți prezența celui mai mare rău. Am simțit tentația răului stînd în fața unei chiuvete și avînd o gumă de mestecat în gură. Știam că guma de mestecat poate să înfunde chiuveta dacă ar fi aruncată acolo. Era o chiuvetă publică de care nu-mi păsa în mod deosebit, dar știam că ar fi rău să arunc guma de mestecat acolo iar răul ăsta stîrnea în mine  o ciudată voluptate. I-am rezistat, însă. Am aruncat guma în altă parte, dar am gustat ceva din însăși esența răului cu ocazia aceea, și am înțeles că între mine, stînd cu guma în gură deasupra unei chiuvete și un nazist stînd cu mîna pe butonul de la o cameră de gazare în care sînt vreo 100 de tinere femei evreice, nu e nicio diferență esențială.

Binele și răul nu sînt doi poli opuși între care nu există contact, ci mai degrabă două entități care se luptă constant pentru supremație și care în lupta lor violentă, ce, paradoxal, uneori seamănă cu o îmbrățișare, devin greu de recunoscut. Dar pentru că  esențele lor nu se amestecă niciodată, navigarea între ei ca și cum ar fi doi poli absoluți este posibilă.