Certitudine vs. incertitudine şi invers

Feynman, care a cîştigat un premiu Nobel, spunea într-un curs de fizică (Feynman Lectures on Physics) că după ce Einstein a arătat că legile mecanicii newtoniene sînt greşite, sîntem mult mai modeşti în pretenţiile noastre ştiinţifice şi acceptăm ideea că orice lege ar putea fi greşită.

Dacă la asta adăugăm faptul că un principiu fundamental al ştiinţei moderne este principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care spune că putem cunoaşte ori poziţia ori viteza unei particule subatomice, niciodată pe amîndouă în acelaşi timp (şi asta nu pentru că nu putem să le măsurăm bine, ci pentru că e o lege fundamentală a lumii subatomice care interzice această cunoaştere), ajungem la o observaţie interesantă. Anume, că ştiinţa nu e atît de sigură şi de lipsită  de incertitudini cum cred unii. De fapt, aproape nimic nu poate fi cunoscut exact, nici în cele mai exacte ştiinţe.

Pe de altă parte, credinţa are reputaţia de a fi o chestie care nu e bazată pe nicio certitudine, ci doar incertitudini. Totuşi, întreb eu, oare nu există în termodinamica credinţei un principiu echivalent dar cu semn chimbat principiului incertitudinii al lui Heisenberg ? Oare printre toate incertitudinile credinţei- care nu sînt accidentale, ci sînt esenţiale credinţei, adică ele fac credinţa să fie credinţă şi nu ştiinţă- nu găsim particule de certitudine, care se supun unor legi paradoxale şi care contrazic legile naturale, şi care spun că anumite lucruri pot fi ştiute în principiu? La fel, dar invers, cum principiul incertitudinii spune că în ştiinţă anumite lucruri nu pot fi în principiu ştiute.

Sigur, astea sînt doar speculaţiile mele şi oricine poate să mă acuze că bat cîmpii. Dar tot cîmpii bat şi cei care au înţeles atît de puţin din ştiinţă încît au impresia că pot extrage de acolo certitudini care să nu mai lase, în concepţia lor despre lume şi viaţă, niciun pic de loc pentru incertitudinile credinţei.

Cu Picard prin Univers

Azi noapte am fost într-o călătorie undeva foarte departe, înt-o galaxie de la marginea universului (sic, căci nu există aşa ceva). Nu, nu n-am fost răpit de extratereştri. Dacă aş fi fost, mă îndoiesc că astăzi aş mai fi avut chef să scriu pe blog. Nici n-am înnebunit, deşi cu greu s-ar putea spune că sînt sănătos la cap în întregime. Mi s-a întîmplat ceva ce mi se întîmplă în fiecare noapte, doar că de data asta a fost mai interesant decît în general. Am visat că eram pe USS Enterprise, dar care fusese modificată cu o nouă tehnologie, astfel că nimeni nu ştia puterea motoarelor. După ce Picard a dat celebra lui comandă de a se porni motoarele (parcă era „engage”), viteza a fost atît de mare încît ne-am pomenit dintr-o dată undeva foarte departe. Chestia asta e sigur inspirată dintr-o povestire a lui E.E. Doc Smith citită acum ceva timp. Iată de pe unde îşi mai iau visele materia. Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai e inspirat de nicio povestire, ci rezultatul subconştientului meu care poate să fie extrem de creativ uneori.

Am aterizat pe o planetă care semăna extrem de mult cu Pămîntul. Doar că ceva era extrem de ciudat acolo. Munţii, copacii şi toate produsele „naturale” aveau forme foarte regulate, arhitectonice, chiar. Munţii arătau ca nişte piramide, copacii  aveau de asemenea nişte forme foarte regulate şi oarecum artificiale. Ar fi imposibil să redau în cîteva cuvinte impresia făcută (şi pe aici nu prea se citeşte ce depăşeşte cîteva cuvinte) de lumea aia, care era extrem de extraterestră dar totodată incredibil de familiară. Era ca şi cum acolo natura era tehnologizată, antropomorfizată. Omul şi-a dorit întotdeauna să stăpînească natura. În visul meu, acest vis al umanităţii era atît de perfect îndeplinit încît era dezgustător, într-un fel. Era şi uimitor, în alt fel, pentru ca am trăiam un sentiment vecin cu sublimul. Pe scurt, era paradoxal, ca mai tot ce se întîmplă prin vise şi ca mai toată realitatea în general şi aspiraţiile şi visurile omului în special. Căci în visul meu, visul omului de a stăpîni natura îşi găseşte o ilustraţie excelentă şi o simbolistică extrem de sugestivă. Adică, da, ne dorim să stăpînim natura, dar ne dorim în acelaşi timp să existe o natură pe care să o putem stăpîni. Adică, o natură care să îşi păstreze alteritatea, specificul ei natural, diferit de tot ceea ce e omenesc. Cu alte cuvinte, vrem s-o supunem, dar vrem s-o păstrăm aşa cum e, virgină.  Cum zic englezii, we want to have our cake and eat it too, sau cum zice bunica mea, am vrea doi peşti în oală şi cu cozile afară (o expresie pe care mărturisesc că nu am înţeles-o niciodată prea bine, dar, după cum o folosea bunica mea, se potriveşte aici)

Bolidul

Stiu prea bine că mass-media este cel mai mare motor de producere și întreținere a stereotipurilor, dar tot mă minunez de fiecare dată cînd aud cum, în vreun accident în care a fost implicat un BMW, acesta este imediat transformat într-un „bolid”.  Sînt multe mărci care produc mașini mari și puternice, dar parcă niciun nume nu produce atîta satisfacție în a fi asociat cu acest cuvînt producător de fiori pe șira spinării, ca BMW. Invers, nu e nevoie ca o mașină să fie foarte mare și foarte puternică, de exemplu un BMW seria 3, pentru a fi transformat într-un bolid. E suficient că e BMW .

Zilele trecute s-a petrecut o dramă. Pentru unii. Pentru televiziuni a fost un motor puternic, un bolid, aș putea spune, de produs rating. Pentru unii a fost doar un moment de amuzament (să vezi un BMW cum intră într-o curbă și derapează într-un stîlp după care se rupe în două, poate fi amuzant pentru o minte puerilă). În timp ce pentru alții a fost un moment de eliberare a unor frustrări cauzate de invidie: „uite un bogătan care a pățit-o.. așa-i trebuie!”

Șoferul era prietenul unui prieten, prieten cu unul dintre prietenii mei. Acesta, prietenul meu, se va bucura că îl pomenesc pe blog. Știu că își dorea asta de multă vreme! Cred că merită asta, mai ales astăzi, cînd m-a ajutat să-mi rezerv un bilet pentru Stockholm, pentru 1 ianuarie, cînd sper sa plec la Uppsala. Din păcate, aproape sigur nu mă va ajuta să-l și plătesc, pentru că o să fie în jur de 220 de euro, doar dus. Dar n-am ce face, se pare că doar KLM zboară la Stockholm, iar eu trebuie să plec neapărat pe întîi, pentru că așa spune birocrația. Deocamdată, tot birocrația spune că e posibil să nu plec. Sper că partea aceea care spune că trebuie plec neapărat pe 1.01.10, să cîștige în cele din urmă. Să spun și cum îl cheamă? Mai are nevoie de vreo prezentare? Sigur că are, nu-l știe nimeni: e Puiu! Puiu știe mai bine decît mine ce înseamnă un accident de mașină, pentru că a avut cel puțin două, dintre care unul s-a soldat cu dauna totală a mașinii. Așa au spus cel de la CASCO, pe care noroc că l-a avut. Eu n-am CASCO, așa că dacă bolidul meu intră în vreo daună totală, o să ajung la fel ca Puiu acum, adică fără mașină.

Chiar dacă nu am fost în niciun accident de mașină, mă întreb  dacă pot să-mi imaginez sentimentele asociate cu unul. Asta înseamnă că ispitesc destinul să-mi arate „pe bune” ce înseamnă să ai un accident de mașină? Sper că nu! În primul rînd, mă întreb cum aș reuși să trăiesc, dacă din cauza modului meu stupid de a conduce o mașină, ar muri o persoană sau mai multe. Vorbeam aseară cu un prieten, pe messenger, și el credea că am reuși să trăim cu orice fel de crimă pe conștiință. Pentru că și uciderea din culpă e tot crimă. Poate are dreptate. Sîntem, înainte de orice, niște mașini de supraviețuit, și nu vreau să subestimez puterea acestui angrenaj.

Oare am dreptul să-mi imaginez ultimele clipe ale celor două fete de 23 de ani care și-au pierdut viața joi seara pentru că un puștan teribilist, care nu consumase băutură, cum ziceau cei de la știri, a apăsat prea mult pe pedala bolidului?

Ai 23 de ani și parcă niciodată viața n-a fost  mai frumoasă. Mai demult erai prea mic, mai tîrziu o să fii prea mare, o să începi să te temi de boala aia teribilă numită bătrînețe și pentru care nu există leac. Se pare că genetica ne promite leac și pentru ea, ne promite nemurirea, dar deocamdată nemurirea rămîne monopolul lui Dumnezeu. E 2 noaptea. Parcă niciun loc nu e destul de vesel pentru a-ți potoli setea de viață.  Poate ai auzit de teoria relativității și ai înțeles-o într-un mod băbesc. Poate crezi că mergînd cu 200 la oră păcălești moartea, mai cîștigi niște secunde de viață.  Alergi și rîsetele vesle de pe bancheta din spate, ca niște promisiuni, te fac să vrei să alergi și mai repede. Te uiți pe geam fără să știi că e ultima dată cînd mai vezi luminile astea colorate. Fără să știi că nu o să apuci să vezi cum s-a gîndit Primăria să împodobească bulevardul Magheru anul ăsta. Fără să știi că muzica veselă de la radio, care se aude cu fidelitate în difuzoarele bolidului, e marșul tău funebru. În  cei 23 de ani pe care i-ai trăit, ai avut ocazia să înveți cîteva dintre legile după care merge viața, dar ce păcat că nu te-a învățat nimeni acea lege infinit mai sadică decît toate legile lui Murphy la un loc, care spune că vinovatul trebuie să supraviețuiască pentru a purta vinovăția. Dar oare legea aia nu știe că vinovăția e o haină de care unii se pot dezbrăca foarte ușor? Nu e vorba de nicio lege, șoferul pur și simplu reușește întotdeauna să-și salveze pielea, în virtutea aceluiași instinct de supraviețuire  care mai tîrziu îi va permite să se dezbrace de vină.

Dar…mai sînt cîteva secunde. Becurile colorate trec repede, repede, formeaza linii continue, dacă te uiți pe geam. Linia lor e din ce în ce mai neîntreruptă iar tu ești din ce în ce mai mult împinsă în scaun. Și bolidul se apropie de ultima lui curbă. Se aude muzică, dar există oare pe lume vreo melodie suficient de tristă și suficient de absurdă, vreo simfonie suficient de complexă pentru a da socoteală de toate straturile de ființă ce s-au rostogolit joi noaptea în rondul de la Romană și de toate bucățelele de mașină și de carne împrăștiate care au făcut să vibreze și să se împrăștie în bucățele sufletele celor care urmau să afle, probabil la telefon, că ochii tăi, a căror culoare nu o știu, vedeau pentru ultima dată luminile Bucureștiului?

Ultimele secunde. Fizicienii încearcă, prin formule matematice, să rezolve enigma primei secunde a existenței Universului.  Să presupunem că vor reuși și că un premiu Nobel va fi decernat pentru asta. Dar cine va reuși vreodată să rezolve enigma ultimei secunde de viață? Poate că secunda asta se împarte în două, apoi în patru, apoi în opt, și așa la nesfîrșit. Poate că fiecare suflet trăiește o eterniate înainte de a muri, nu după.

Simt că aș putea să mai gravitez în jurul acestei secunde, înaintea ei, înainte să ajungă acolo camerele de filmat la fel de setoase de sînge ca  și mulțimea care s-a adunat din senin acolo. De fapt, înainte de ultima curbă, pentru a zăbovi cu ultimele lumini, cu ultimele gînduri, cu ultimele frînturi de melodie, cu planurile de Revelion și cu vreo dragoste ce tocmai înflorea, cine știe..?

Dar deja unii mă vor considera patetic, alții nesimțit și profitor, la fel ca mass-media, în timp ce eu însumi voi fi nemulțumit de mine însumi că am scris iar prea mult și mi-am speriat toți cititorii. Poate e mai bine așa, de data asta. Poate nu mulți vor fi putut sau vrut să înțeleagă acest imn post-mortem închinat vieții pe care am încercat să îl încropesc din ultimele secunde ale unor vieți încheiate brusc, cu scîrțit de cauciucuri.