Posts Tagged ‘vis’

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

Noaptea trecută am visat torturi de nuntă și vreo două mirese (sau niciuna), iar noaptea asta am visat că eram într-un grup de oameni unde toată lumea se pregătea pentru o furtună puternică și pentru inundații. Oare ce înseamnă că în ultimul timp visez atîtea catastrofe (furtuni, nunți) ? Dacă visul de noaptea trecută nu pare să fi fost favorizat de nimic din realitate, cel din noaptea asta fost fără doar și poate inspirat din catastrofa care a lovit New York-ul și pe care eu am trăit-o destul de intens, chiar dacă n-am fost acolo. Doar gîndul la o metropolă de peste douăzeci de milioane de locuitori lovită de haos făcea să mi se ridice părul pe…mîini. Cel mai frecvent se pare că părul de pe mîini ni se ridică în momente în care trăim un anumit tip de emoții foarte intense.

Să fie vreo legătură între (aproape) nunta de noaptea treuctă și furtuna din noaptea asta? De fapt, în ambele vise era vorba de pregătiri: în primul era vorba de pregătirea pentru nuntă, în al doilea de pregătirea pentru furtună. Nu mă pricep și nici nu-mi place  ideea intepretării viselor. Dacă visele sînt ecouri ale psihismului abisal pe care noi astăzi îl numim inconștient, atunci de unde ideea că am avea vreo cheie pentru descifrarea lor? Un lucru e sigur: se pare că inconștientul meu se pregătește pentru o schimbare de proporții majore (de care conștientul știe, căci altfel n-aș fi putut să trag concluzia asta). Lăsînd la o parte gluma că și nunta ar fi tot un fel de catastrofă (oare chiar e glumă?), rămîne totuși faptul că nunta e  un proces de reconfigurare existențială de proporții cosmice. Deci schimbarea presimțită de inconștientul meu are atît o componentă naturală (furtuna), cît și una existențială (nunta). Sper doar că rezultanta ei va fi mai aproape de fericirea (fie ea și de scurtă durată) a nunții decît de dezastrul furtunii.

Azi noapte am avut cel mai intens coşmar din ultima vreme. Visele mele sînt în general multe, extrem de vii şi de intense. Din păcate, la fel sînt şi coşmarurile. Primul lucru despre vise şi coşmaruri e acela că ele nu pot fi povestite. În primul rînd pentru că niciodată nu ţi le aminteşti aşa cum au fost şi deci fiecare povestire e o reinventare. În al doilea şi cel mai important rînd pentru că în vise nu contează atît de mult ce vezi cît ceea ce simţi. Un coşmar povestit e un coşmar îmblînzit, golit de toată seva întunecată care te face să tremuri de frică. Recunosc, cînd am coşmaruri în pare rău că nu sînt însurat ca să nu mai dorm singur. Sau măcar de aş avea un căţel. Orice fiinţă vie ar însemna salvare în momentele acelea de groază în care mă trezesc dintr-un coşmar sau, infinit mai rău, îl trăiesc semi-lucid.

Groaza de la miezul nopţii de care vorbeşte David, cred, într-un psalm, e teribilă. Doar cine a simţit-o poate să înţeleagă. Borges scrie undeva că i se pare probabil că unele coşmaruri şi episoade de groază din timpul nopţii să aibă origini supranaturale. Doamne fereşte!

Aşa, dar să încerc să povestesc ce am visat azi-noapte, deşi încercarea mea e comică acum, după ce tocmai am arătat că e sortită de la bun început eşecului. Visul, e o creaţie incredibil de complexă în care, după cum zicea cineva, noi sîntem actorii şi scena şi piesa şi spectatorul în acelaşi timp.

Totul a început cu un cutremur. Un cutremur atît de mare încît nu doar că se dărîmau casele, dar pămîntul se crăpa şi înghiţea cam tot ce era la suprafaţă. Apoi m-am trezit. Am adormit din nou şi visul a continuat de unde rămăsese. Acum nu doar că era cutremur şi pămîntul înghiţea tot, dar pe cer au apărut planete noi, soarele era aproape, ca şi cum ar fi plutit la doar cîţiva kilometri înălţime în atmosfera pămîntului. M-am trezit din nou, am mers la baie, am băut apă, cu inima bătîndu-mi tare şi stăpînit de o groază care nu poate fi pusă în cuvinte. Am adormit şi visul a continuat. De data asta lucrurile erau şi mai ciudate. Cutremurul făcuse ravagii, stelele şi plantele continuau să plutească în derivă pe cer, ca  şi cum ar fi fost baloane. Doar că acum gravitaţia nu mai acţiona în jos, ci cumva pieziş. Adică toate lucrurile erau trase într-o parte, şi simplul fapt de a sta drept solicita un efort supraomenesc.  Toate astea în timp ce planeta alerga de nebună printr-un fel de tunel în care pluteau stele îngheţate atît de aproape încît puteai să le atingi cu mîna şi toul în jur era în ruine.

E uşor de înţeles de ce eram îngrozit. În universul din visul meu cele mai elementare principii ale realităţii erau răsturnate, anihilate. Haos pur.

 

Cred că te-am visat odată, cînd aveam vreo 10 ani, zise el. Ea îi răspunse cu un zîmbet neîncrezător. –  Am visat o fată aşa de frumoasă  încît m-am simţit bîntuit de imaginea ei cîteva zile după. Zîmbetul ei lua acum o tonalitate melancolică, care o făcea să pară aproape tristă. -Poate toţi visăm în copilărie pe cel de care ne vom îndrăgosti cîndva şi uităm.  Poate eu sînt unul dintre puţinii norocoşi care îşi amintesc. Cred că doar aşa are sens ce zicea Kierkegaard, nu mai ştiu unde, că atunci cînd vedem pentru prima dată persoana de care ne îndrăgostim, avem sentimentul că  o cunoaştem deja, că ne e într-un fel familiară. Ea devenea din ce în ce mai neîncrezătoare şi mai distrată, ca de fiecare dată cînd el îl  pomenea  pe Kierkegaard. Ea nu credea în visele lui şi nici în vise în general. – Nu-mi amintesc visul, continuă el, îmi amintesc doar că l-am avut şi ce a însemnat pentru mine. E unul dintre visele acelea care rămîn cu tine pentru tot restul vieţii. Şi îmi place s-o iau la vale pe toboganul idealismului şi al romantismului patetic şi să-mi imaginez că visul e explicaţia pentru sentimentul că  te ştiam deja atunci cînd te-am văzut prima dată. De fapt, nu mă simţeam ca şi cum te-aş fi ştiut deja.  Ai apărut din senin şi aveai un aer nepămîntean. Dar era ceva în nepămîntescul tău care parcă era făcut dintr-un miros pe care îl mai inhalasem odată. Între timp ea îşi aruncase privirea pe fereastră căci începuse să plouă şi inhala mirosul foarte pămîntesc al teilor înfloriţi.

Unii zic că termeni ca bătrîn/bătrînă nu sînt politically correct. Că în loc de ei ar trebui să folosim persoane cu mulți ani la activ sau alte eufemisme. Oare bătrînețea sau moartea sînt politically correct? Atunci de unde unde ideea stupidă că reflectarea lor în limbaj ar trebui să fie? Comentariul ăsta a fost doar ca să-mi apăr titlul.

Am scris textul ăsta ieri cînd visul era încă proaspăt.

Am visat că voiam cu disperare să mă întîlnesc cu femeie foarte bătrînă pe care o cunoșteam. Din ce simțeam în vis reieșea limpede că aveam o istorie cu ea, însă amintirile erau un fundal încețoșat.  Știam doar că vreau să o văd. Cum se întîmplă în vis, n-am reușit să ajung la ea la timp și cînd în sfîrșit am întrebat pe cineva dacă o pot vedea, mi s-a spus că e ieșită în seara asta, că s-ar întoarce abia după 9:30. Nu pot să pun în cuvinte sentimentul de pierdere iremediabilă pe care l-am avut cînd am aflat că o pot vedea abia după 9.30. Simțeam că fiecare oră pe care n-o petrec cu ea e o oră pierdută. Era ca și cum ar  fi murit, însă chiar dacă era foarte în vîrstă, în visul respectiv nu exista deloc pericolul ca ea să moară chiar atunci. Totuși, problema era că n-o pot întîlni imediat, că trebuie să aștept cîteva ore, și din cauza asta sufeream cumplit. Nu știu cine era bătrîna din vis. Poate era arhetipul unei Personalități, pentru că evident nu eram îndrăgostit de ea pentru fizic. Faptul că fizicul ei era îmbătrînit, deci nu putea să mă atragă în nici un fel, e evident plin de semnificație.

M-am trezit cînd visul era încă proaspăt și am încercat să mă agăț de sentimentele puternice pe care tocmai le trăisem, să le prelungesc cumva în realitate, pentru a le înțelege mai bine. Poate ar fi trebuit să scriu chiar atunci, pentru că doar scrisul solidifică gîndurile, însă n-am făcut-o. Am  formulat totuși, atunci, o ecuație pe care mi-o amintesc bine. Cu mintea pe jumătate trează, mi-am explicat mie însumi atunci că ce simțeam pentru bătrîna respectivă era rezultatul unicității și al fragilității ei. Adică: unicitate (personalitatea ei care mă fascina și care evident era TOTUL din moment ce era bătrînă)+ fragilitate (din nou, simbolizat de faptul că era bătrînă, deci aproape de moarte)= egal dragoste (sentimentul că fiecare oră pe care n-o petreceam cu ea era o oră pierdută iremediabil din moment ce moartea era la doi pași). Poate eram influențat de definiția dată de Frankl dragostei și pe care o reproduceam și eu aici acum cîteva zile în textul cu titlul Hai să fim mai mult decît animale. În mod evident definiția respectivă a jucat un rol important în visul meu. Însă o parte la fel de importantă a venit din mine însumi, mă refer la simbolismul bătrîneții care sugera ideea de fragilitate. Frankl vorbea despre unicitate  (personalitate) ca element esențial al dragostei. “Eu” (îl pun între ghilimele pentru că e vorba de mine în vis-mă feresc să-i zic inconștient pentru că e un termen mult prea abuzat și prea puțin înțeles) am introdus dimensiunea fragilității, a faptului de a fi doar o fluctuație minusculă în oceanul timpului, la fel de esențială pentru orice definiție a dragostei.

Am scris ca să nu uit, pentru că  impresia lăsată asupra mea de  visul ăsta a fost foarte puternică. Încă mai simt urmele emoționale lăsate de el prin conștiința asta trează în care sînt acum. Însă scriind, am trivializat-o, pentru că experiența a fost mult dincolo de puterea de reproducere a limbajului. Dar mai bine trivializat decît deloc.

Mădălina scria aici despre rezoluții. Ne spunea cîteva dintre ale ei și ne invita și pe noi, citiorii, să ni le spunem pe ale noastre. Eu ziceam acolo că e greu să visezi planificat, pentru că ține de esența viselor să nu poată fi planificate. Un vis care poate fi planificat, cu greu mai poate fi numit vis. Oricum, Mădălina ne invita nu neapărat să visăm, cît să ne fixăm obiective realiste. Eu nu cred în obiectivele de anul nou, mi se pare doar înca una dintre multele chestii inutile pe care le fac oamenii.

Pentru mine, obiective sînt cele pe care mi le fixează viața, natura, situațiile, pe scurt orice sau oricine altcineva în afară de mine însumi. Totuși m-am gîndit să-mi fixez și eu un obiectiv pt anul ăsta.  În seara asta  fost ascultat la Ateneu sinfonia a 5-a de Gustav Mahler, dirijată de Horia Andreescu. Biletul a costat 40 de lei și mi s-a părut scump, mai ales după ce mi-a fost spartă mașina alaltăieri. Dar după ce s-a terminat mi-am dat seama că ar fi meritat și 400. Despre Kierkegaard sînt sigur că e  scriitorul meu preferat, dar despre Mahler nu sînt singur că e compozitorul meu preferat. În orice caz, mă provoacă, mă tulbură, mă amețește, mă face să-l iubesc și să trăiesc iubirea și alte pasiuni. Anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. De ce trebuie să moară oamenii? Cînd asculți muzica bună îți dai seama că muzica  nu poate să fie decît ruptă din rai, cum a ajuns să înțeleagă  un personaj al lui Huxley din Punct contrapunct după care s-a împușcat în cap. Găsise un absolut și nu-i mai trebuia altceva. Muzica e un fel de dumnezeu imanent demn de venerație, care ne iubește și pe care-l iubim. Și mai poate să fie și un indicator al transcedentului, sînt de părere unele dintre cele mai luminate minți de pe lumea asta. Cum de e posibil ca un anumit tip de zgomote (căci în esență muzica nu e altceva decît un anumit tip de zgomot) să ne provoace senzații atît de sublime cum ne provoacă Mozart, Bach și mie Mahler? Muzica nu poate să fie decît expresia imanentă a transcendetului. Darul zeilor, cu alte cuvinte. Dar să nu mă pierd în speculații metafizice și să îndrăznesc să formulez obiectivul. E îndrăzneț, știu, poate cel mai îndrăzneț obiectiv pe care mi l-am fixat  eu vreodată în afară de cel de a cîștiga premiul Nobel pentru literatură. Pentru că se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mahler, îmi propun ca anul ăsta să nu ascult altceva în afară de Mahler!

Ah, deja îmi răsună în cap discurile din magazia mașinii:  Empire of the Sun, Coldplay și alte muzici ușoare care îndulcesc deplasările. Nici n-am formulat bine obiectivul și știu că n-o să pot să-l îndeplinesc. Eu măcar știu asta înainte de a termina de scris, spre deosebire de alții care se păcălesc sincer.

Azi noapte am fost într-o călătorie undeva foarte departe, înt-o galaxie de la marginea universului (sic, căci nu există aşa ceva). Nu, nu n-am fost răpit de extratereştri. Dacă aş fi fost, mă îndoiesc că astăzi aş mai fi avut chef să scriu pe blog. Nici n-am înnebunit, deşi cu greu s-ar putea spune că sînt sănătos la cap în întregime. Mi s-a întîmplat ceva ce mi se întîmplă în fiecare noapte, doar că de data asta a fost mai interesant decît în general. Am visat că eram pe USS Enterprise, dar care fusese modificată cu o nouă tehnologie, astfel că nimeni nu ştia puterea motoarelor. După ce Picard a dat celebra lui comandă de a se porni motoarele (parcă era „engage”), viteza a fost atît de mare încît ne-am pomenit dintr-o dată undeva foarte departe. Chestia asta e sigur inspirată dintr-o povestire a lui E.E. Doc Smith citită acum ceva timp. Iată de pe unde îşi mai iau visele materia. Dar ce s-a întîmplat mai departe nu mai e inspirat de nicio povestire, ci rezultatul subconştientului meu care poate să fie extrem de creativ uneori.

Am aterizat pe o planetă care semăna extrem de mult cu Pămîntul. Doar că ceva era extrem de ciudat acolo. Munţii, copacii şi toate produsele „naturale” aveau forme foarte regulate, arhitectonice, chiar. Munţii arătau ca nişte piramide, copacii  aveau de asemenea nişte forme foarte regulate şi oarecum artificiale. Ar fi imposibil să redau în cîteva cuvinte impresia făcută (şi pe aici nu prea se citeşte ce depăşeşte cîteva cuvinte) de lumea aia, care era extrem de extraterestră dar totodată incredibil de familiară. Era ca şi cum acolo natura era tehnologizată, antropomorfizată. Omul şi-a dorit întotdeauna să stăpînească natura. În visul meu, acest vis al umanităţii era atît de perfect îndeplinit încît era dezgustător, într-un fel. Era şi uimitor, în alt fel, pentru ca am trăiam un sentiment vecin cu sublimul. Pe scurt, era paradoxal, ca mai tot ce se întîmplă prin vise şi ca mai toată realitatea în general şi aspiraţiile şi visurile omului în special. Căci în visul meu, visul omului de a stăpîni natura îşi găseşte o ilustraţie excelentă şi o simbolistică extrem de sugestivă. Adică, da, ne dorim să stăpînim natura, dar ne dorim în acelaşi timp să existe o natură pe care să o putem stăpîni. Adică, o natură care să îşi păstreze alteritatea, specificul ei natural, diferit de tot ceea ce e omenesc. Cu alte cuvinte, vrem s-o supunem, dar vrem s-o păstrăm aşa cum e, virgină.  Cum zic englezii, we want to have our cake and eat it too, sau cum zice bunica mea, am vrea doi peşti în oală şi cu cozile afară (o expresie pe care mărturisesc că nu am înţeles-o niciodată prea bine, dar, după cum o folosea bunica mea, se potriveşte aici)

Miercurea asta am fost pentru a patra oară la cinematograf să văd Inception. Spun cu mîna pe inimă că și la a patra vizionare Inception a fost o experiență proaspătă și fascinantă. Cred că mare parte din fascinația pe care o produce e dată de complexitatea lui,  o complexitate care nu te lasă să-l cuprinzi pe tot și dintr-o dată cu privirea gîndului. Cele mai multe filme pot fi reduse cu ușurință la o imagine sau o idee, pot fi povestite ușor. Nu și Inception.Nici după a patra vizionare nu am reușit să îl reduc cu totul la o imagine mentală pe care o să o am la degetul mic, ca să zic așa. Însă tot văzîndul, l-am demitizat un pic. Probabil că asta fanțcem cu orice mare iubire: trăind aproape de persoana iubită pentru suficient de mult timp, ajung să-i vezi defectele și să uiți ce te fascinase la început. Singura problemă mare pe care o văd la Inception e ideea de vis lucid. E posibil așa ceva? Ideea de vis lucid nu e nouă, au imaginat-o filosofi, psihologi, scriitori iar în cinematografie un film care a abordat-o înaintea lui Inception, a fost Vanilla Sky. Dar originalitea strigătoare la cer a lui Inception stă în ce a făcut Nolan cu ideea de vis lucid și de vis în vis. Inception e despre vise și tehnologie, dar e și despre visuri și identitate, despre subiect și conținutul lui fragil și volatil. Am avut un dialog cu cineva care scria pe liternet.ro, și care spunea, aproximativ, că Nolan ne aruncă praf în ochi cu o poveste complicată, dar nu ne dă nicio idee substanțială, provocatoare. Nu știu ce film a văzut scriitorul de pe liternet.ro, dar aproape nu îmi vine să cred că a văzut Inception.

Acum vreo zece zile am avut un vis intersant. Ar fi trebuit să scriu despre el atunci, cînd era proaspăt. Acum o să încerc să îl adun de prin cotloanele memoriei. Mergeam pe o plajă, cred, ținîndu-mă de mînă cu o femeie frumoasă. Chestia asta nu mi s-a întîmplat recent, așa că nu e de mirare că în timp ce visam mă miram că sînt atît de norocos. Nu mai îmi amintesc detaliile fizionomiei ei, dar știu că era atît de frumoasă încît mă simțeam îndrăgostit. Totuși, cu toată îndrăgosteala mea, știam că ea nu e reală, știam că visez.  Mă uitam la ea cu regret și îmi spuneam „păcat că visez, ești așa de frumoasă…de ce nu ești și reală?” M-am trezit atunc, însă nu de tot, ci visînd în continuare știam că tocmai mă trezisem dintr-un vis. Cine a văzut Inception, știe despre ce vorbesc: fusese un vis în vis. Acum, după ce mă trezisem din visul în vis, continuam să visez dar fără să știu că visez. Îmi făceam totuși probleme, pentru că la un moment dat am scos titirezul (cum să-i zic altfel?) care în Inception avea funcție de totem, și i-am dat drumul să se învîrtească, pentru a verifica dacă visez sau nu. Mă uitam la el învîrtindu-se și cu puterea minții l-am făcut să cadă. Căzuse, deci nu visam. Reușisem să fac visul să pară realitate, dar bineînțeles că visam. Asta e, pentru că tot a venit vorba, ce cred eu că se întîmplă și în Inception. După ce l-am văzut a patra oară, sînt mai convins ca niciodată că avem de-a face cu patru straturi de vis și că niciun moment nu avem de-a face cu realitatea. Dar părerile sînt împărțite și unii găsesc contraargumente pentru felul ăsta de a vedea filmul.

M-am trezit fascinat de visul în vis pe care îl avusesem și nostalgic de frumoasa de care mă îndrăgostisem. Păcat că nici măcar în vis nu am avut certitudinea că iubesc. Și acolo s-a strecurat îndoiala că e prea frumos să fie adevărat, de unde și convingerea că nu poate fi adevărat și că trebuie să visez. Și chiar visam.

Într-un episod din The Simpsons, un personaj spunea că pornografia creează standarde prea înainte de frumuseţe şi că ăsta ar fi principalul rău care vine cu ea. Dacă pornografia şi filmul x sau xxx  are efecte negative, probabil ele sînt altele decît crearea unui standard prea înalt de frumuseţe. Cred că după o perioadă de locuit în Suedia şi standardul meu de frumuseţe a crescut, şi orice comparaţie între Suedia şi pornografie ar fi anapoda. Şi aşa se spunea despre standardul ăsta al meu că e prea ridicat. Poate criticii mei nu se exprimau chiar aşa, dar în subtext se citea clar: „uită-te la tine, nu eşti deloc Brad Pitt, cum de îţi permiţi să visezi la Ilene Cosînzene?” . Răspunsul meu e că nu ştiu nici eu cum de îmi permit, dar uite că visez şi nu pot să nu visez.

Revenirea acasă a avut un gust predominant amar, pe care nici măcar faptul că mi-am revăzut bunica, pe care o mai visam din cînd în cind, nu l-a îndulcit prea mult. Cînd vorbesc despre asta, chiar şi cei apropiaţi mie se uită la mine ciudat, ca la un snob, un fiţos sau mai ştiu eu ce. Dar cine a gustat din ce înseamnă viaţa într-o ţară civilizată şi a fost nevoit să se întoarcă în ţara asta, mă va judeca mai puţin aspru.

Nu aş putea să dau vina pentru starea asta a mea pe ceva anume. Nici măcar pe vînzătorii din tîrgul Vitan care m-au fraierit cu cel puţin 100 de lei cînd mi-am cumpărat consumabilele pentru maşină. De fapt, ei aveau impresia că m-au fraierit. Dar nu m-au  fraierit. Eram perfect conştient de ce se întîmplă, de faptul că îmi fixau preţurile din burtă, dar eram prea scîrbit ca să reacţionez. Scîrbit, paralizat, n-am avut puterea să plec şi m-am lăsat jefuit de 100 de lei. Nu, jmecherilor, nu m-aţi fraierit. Eram încă în inerţia unei alte dimensiuni în care aşa ceva nu e nici măcar conceptibil, la fel cum o a patra dimensiune e inconceptibilă pentru noi, ăştia care trăim în trei.

Să fac o listă cu tot ce face să mă doară sufletul că nu mai sînt în Suedia? Nu, mai bine închid ochii şi mă trezesc în Uppsala, fără caniculă, fără lichele care te fraieresc prin tîrguri şi  dobitoci care fumează în trenuri şi se răţioesc la tine dacă îndrăzeşti să le atragi atenţia că nu e tocmai OK ce fac ei.

Poate motivul pentru care inima mi-a rămas în Suedia e că, nu ştiu de ce, am simţit-o, pe ea, pe Suedia, ca pe o promisiune foarte frumoasă. O promisiune care deocamdată nu s-a îndeplinit, dar care a trecut în taskbar şi de acolo licăre în continuare subliminal.