Declarație de dragoste

probatiune

A fost odată ca niciodată un loc în sistemul de justiție în care individul condamnat pentru comiterea infracțiuni era tratat într-un mod eminamente omenesc, era, adică, văzut în primul rînd ca un individ, nu ca o sumă de atribute juridice, un dosar, un caz, ci un om cu o poveste de viață unică, cu defecte și calități unice, pe scurt, un om. Acest loc se numea, și încă se numește, căci și-a păstrat numele chiar dacă și-a cam pierdut sufletul, Sistemul de Probațiune, care funcționează în toată țara prin serviciile de probațiune de la nivelul fiecărui județ. Sistemul de probațiune face parte din sistemul penal, care, așa cum spune și numele, este un sistem punitiv, adică are scopul de a pedepsi. Statele moderne se prefac că  nu mai au nimic in comun cu strămoșii lor barbari care pedepseau infractorii. Ele nu pedepsesc, ele educă. Sigur, știe toată lumea ce efect pedagogic au pușcăriile, care încă reprezintă principala modalitate de a pedepsi pe cei care încalcă legea: ce învață cineva la pușcărie e cum să fie un infractor mai bun, cu privire la asta nu e niciun dubiu. Și nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că sîntem ființe sociale și aerul social pe care îl respirăm devine parte din noi și ne transformă după chipul și asemănarea lui. Ce se întîmplă cu cineva atunci cînd e închis într-un loc plin de oameni mai buni sau mai răi, dar care au în comun faptul că toți au încălcat legea? Răspunsul e la mintea cocoșului și e de mirare  că doar 50% din cei care ajung la pușcărie se întorc acolo pentru… continuarea studiilor.

În aceste condiții era absolut normal ca la un moment dat în istorie să apară o formă de pedeapsă alternativă pușcăriei, și tocmai asta e probațiunea. În probațiune ajung cei care au comis o infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii, dar cărora judecătorul le dă șansa de a-și continua viața în mijlocul familiei, al prietenilor, al societății în general și pe care îi avertizează,  ai grijă prietene, dacă se întîmplă să calci din nou pe bec, sigur ajungi la pușcărie!   În probațiune, statul modern se ridică cu adevărat la înălțimea filosofiei lui penale prin care pretinde că nu vrea să pedepsească, ci să re-educe, pentru că doar în probațiune individul care a comis o infracțiune are posibilitatea să uite că e infractor, aceasta fiind condiția sine qua non a reintegrării sociale: dacă cineva se percepe pe sine ca pe un infractor, atunci se va comporta ca un infractor. De unde rezultă, desigur, că scopul principal al probațiunii este să ajute pe cel care a încălcat legea să uite că este infractor. Punct. Nu există alt scop mai important decît acesta și cine nu a înțeles asta  nu a înțeles nimic din probațiune.  Pentru că doar cineva care a uitat că e infractor, care, adică, nu se percepe pe sine ca infractor și căruia nimeni nu îi aduce în mod constant aminte că e infractor (poate chiar consilierul de probațiune?) are șanse să nu mai fie infractor. Faptul că la început  sufletul probațiunii era animat mai presus de orice de acest principiu, este bine știut de cei care au fost acolo în jurul anului 2000, cînd s-au pus bazele probațiunii în România, și care încă își mai aduc aminte. Acest principiu se făcea realmente simțit în întreg ansamblul de fapte și cuvinte și hîrtii care formează interacțiunea consilier de probațiune – persoană supravegheată. Faptul că serviciul de probațiune își avea sediul într-o judecătorie (de exemplu, Serviciul de Probațiune București, a avut timp de cîțiva ani sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3), era cu totul accidental. Serviciul de probațiune era fundamental un alt tip de loc, un tip de loc esențial diferit de instanța de judecată. Instanța de judecată este locul unde legea se impune individului, impersonală și indiferentă la povestea lui de viață, pentru a-l pedepsi în mod exemplar. Pe cînd serviciul de probațiune este locul unde individul vine ca să-și recupereze umanitatea, adică specificul individualității sale, a ceea ce îl face unic și care, pe parcursul procesului penal, i-au fost negate. Acesta e un alt fel de a spune că în probaține povestea de viață a individului revine la suprafață, se impune ca realitate principală, realitate ce dă sens și direcție practicii probațiunii. Deci individul se simte din nou recunoscut ca individ, și bucuria acestei recunoașteri dă pe afară și se face simțită chiar și în sufletul consilierului și uneori în tot biroul. Din nou, acel consilier de probațiune care nu e de acord cu asta  sau efectiv nu știe despre ce vorbesc, nu a înțeles nimic  din probațiune. Am spus toate astea doar ca să subliniez adevărul elementar că probațiunea este un loc calitativ diferit de instanța de judecată, chiar dacă mulți consilieri de probațiune privesc cu jind la instanța de judecată și și-ar dori să nu fie nicio diferență între cele două locuri. Ar fi trebuit să se facă ceva în cadrul instanței de judecată. Încă pot. Nu e niciodată prea tîrziu.

La un moment dat, în urmă cu vreo șapte ani, cred, cînd Serviciul de Probațiune București avea sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, s-a întîmplat ceva care a avut și continuă să aibă urmări dramatice pentru sufletul și practica Serviciului de Probațiune București (nu știu cum stau lucrurile în alte locuri prin țară, chiar mi-ar plăcea să știu). Jandarmii, acești bravi păzitori ai ordinii publice care uneori fac exces de zel, aveau datoria să aplice o regulă conform căreia în instanța de judecată nimeni nu vine îmbrăcat indecent, iar indecența era codificată, conform regulior stricte ale instanțelor de judecată, drept pantaloni scurți,  șlapi sau maiou. Nu exista nicio prevedere legală cu privire la un decolteu excesiv de generos, de exemplu, care se știe că poate să fie semnificativ mai indecent decît o pereche de șlapi. Și în general aceste reguli atingeau doar bărbații, nu și femeile, pentru că o fustă, oricît de scurtă, era fustă, iar pe lista neagră erau trecuți doar pantalonii scurți, nu și fustele.

Sigur, în anumite locuri e musai să existe un cod vestimentar strict. De exemplu la o nuntă, sau într-o audiență la o persoană sau instituție importantă. Pentru că instanța de judecată o instituție importantă, și acolo există reguli vestimentare. Dar nu toate instanțele de judecată au reguli vestimentare la fel de stricte, adică regulile există peste tot, dar nu se aplică peste tot la fel, pentru că judecătorii, mai ales cei care lucrează în penal, au de-a face cu unii dintre cei mai defavorizați oameni de la noi din țară, și în consecință sînt dispuși să aplice regulile într-un fel care să se adapteze specificului și nevoilor acestora.

Și în plus, oricine poate să își dea seama, cu atît mai mult un judecător, că e foarte dificil să reduci problema decenței la un cod atît de simplu (pantaloni scurți, șlapi, maiou, dintre care cel mai important element fiind pantalonii scurți, după cum o să vedem mai departe). Cel puțin astăzi, în epoca blugilor rupți, vedem peste tot pe stradă blugi rupți de sus pînă jos dar care sînt…lungi. Sînt acești blugi decenți? Conform definiției simple a decenței dată de instanțele de judecată (și preluată ad literam de serviciul de probațiune, după cum o să vedem imediat), da, pentru că regula efectiv nu are ochi pentru blugii rupți. Așa se face că cineva îmbrăcat în niște blugi pe care parcă i-ar fi purtat Tarzan cîțiva ani de zile, este mai decent decît cineva îmbrăcat într-o pereche de pantaloni trei sferturi, bine călcați și fără întreruperi și ruperi dramatice în materialul care îi constituie, pentru simplul fapt că regula interzice pantalonii scurți și trei sferturi, dar nu are nimic de spus despre pantalonii franjurați.

Cred că este destul de limpede pentru oricine că problema decenței este complexă și deci greu de redus la trei obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni scurți, maiou, șlapi), pe care dacă le-ai interzis, ai rezolvat-o. O să vedem că interzicerea acestor obiecte nu doar că nu a rezolvat problema decenței, dar a agravat-o.

Pînă atunci să ne întoarcem un pic la momentul în care Judecătoria Sectorului 3 și-a dat seama că nu mai poate să tolereze fluxul constant de pantaloni scurți către probațiune. Nu știu de ce și-au dat seama de asta, așa dintr-o dată, după vreo șase, șapte ani în care nimeni nu băgase de seamă această încălare a regulamentului. Pentru că persoanele aflate în supravegherea serviciului de probațiune intrau pe aceeași ușă cu cei care veneau pentru a se prezenta în fața judecătorului în sala de ședință, cineva considerat că e absolut necesar să li se aplice aceleași reguli vestimentare. Așa că serviciului de probațiune i s-a pus în vedere să nu mai primească persoane în pantaloni scurți, de fapt i s-a spus că nu se va mai permite accesul în clădirea instanței persoanelor în pantaloni scurți sau trei sferturi. Vestea aceasta a tulburat destul de mult apele în serviciul de probațiune. Îmi amintesc foarte bine, pentru că eram acolo. Serviciul de probațiune s-a împărțit în două, de fapt în trei. Cei care au primit cu entuziasm această veste, și care au fost foarte puțini. Mai precis aceștia erau aceia care își doreau ca serviciul de probațiune să semene cît mai mult cu o instanță de judecată, crezînd că astfel serviciul de probațiune cîștigă în importanță. Apoi erau cei, dintre care făceam și eu parte, care au văzut, sau mai degrabă au presimțit, că această regulă atenta la ceva esențial, dar greu de numit, din ceea ce se numește probațiune. Și a treia categorie, cea mai numeroasă, formată ca de obice din cei care așteaptă pur și simplu să vadă ce o să se întîmple, fără să le pese prea mult dacă lucrurile o iau la vale sau la deal.

Problema era următoarea. Cum să justifici cuiva că nu mai are voie să vină în pantaloni scurți la întrevederea de supraveghere cînd afară sînt 40 de grade celsius. Pentru cei care credeau că probațiunea și instanțele de judecată ar trebui să fie una, răspunsul era simplu. Nu mai ai voie să vii în pantaloni scurți la probațiune pentru că instnața de judecată are o regulă care interzice acest lucru. Și gata. Problema a fost rezolvată. Pentru cei care ar fi vrut să justifice altfel această interdicție, lucrurile erau mai complicate. De fapt, era imposibil să justifici cuiva de ce nu are voie să vină în pantaloni scurți sau trei sferturi într-o zi fierbinte de vară, cînd sînt peste patruzeci de grade afară, apelînd la rațiune.  Singurul mod de a justifica această regulă absurdă, din punctul de vedere al rațiunii și al bunului simț, era să apelezi la același argument al celor care voiau cu orice chip să se dizolve în sfințenia și puterea instanței de judecată, adică să spui că există o regulă a instanței de judecată în acest sens, și gata. Doar că aceia dintre noi care credeau că această regulă străină de practica și sufletul probațiunii (era o vreme cînd chiar cîte un consilier de probațiune mai venea în pantaloni scurți la serviciu din cînd în cînd, pentru că la început probațiunea a fost formată de olandezi și englezi într-un spirit relaxat și umanist și deloc polițienesc, așa cum a ajuns astăzi),  nu trebuie acceptată doar pentru că cineva din afara probațiunii și care nu știe prea bine ce e probațiunea a impus acest lucru.

A fost o luptă, și am pierdut. A cîștigat instanța de judecată,  firește, pentru că eram la ei în casă, deci ca oaspeți am fost obligați să le respectăm regulile. Dar cei mai mulți dintre noi au făcut-o cu inima îndoită, plină de tristețe chiar, doar cîțiva au plicat-o cu veselie, aceia care erau bucuroși că au un prilej în plus de a-și manifesta puterea. Te trimit acasă dacă mai vii în pantaloni scurți! Vă rog să mergeți acasă să vă schimbați și să reveniți în pantaloni lungi! 

Așa a început o epocă tristă pentru probațiune, care continuă și astăzi. Tristă și rușinoasă pentru că această regulă care, oficial, trebuia să promoveze decența, a ajuns să promoveze tocmai indecența. Chiar în curtea  Judecătoriei Sectorului 3 a apărut imediat un comerț cu pantaloni lungi, adică niște spirite întreprinzătoare au început să închirieze pantaloni contra sumei de cinci lei, dacă îmi aduc eu bine aminte. Așa se face că în probațiune intra aceeași pereche de pantaloni de mai multe ori pe zi, uneori mai lălîie, alteori mai strînsă pe picior, acumulînd multe arome de transpirație și înjurături ale acelor frustrate că trebuie să închirieze o pereche de pantaloni doar ca să apară cinci minute în fața consilierului de probațiune. Chiar și astăzi, la șapte ani de atunci, mai vezi pe holurile probațiunii, deși nu mai are sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, oameni care își dau jos pantalonii scurți în ochii lumii și ai consilierilor de probațiune și își trag pe ei nădragi ponosiți, prea strîmți sau prea largi, dar care sînt…lungi!

Zilele astea s-a împlinit un an de cînd m-am întors la probațiune după o pauză de cinci ani. Chiar în prima zi din al doilea episod al aventurii mele cu probațiunea, am fost lovit chiar în capul pieptului, adică al sufletului și al inimii, de un incident în care cineva era admonestat, cu violența autorității, pentru vina de a purta pantaloni scurți și obligat să ducă acasă la capătul Bucureștiului de unde venise, să își ia pantaloni lungi, și să revină la serviciul de probațiune pentru a sta cinci minute în fața consilierului. Și atunci m-am întrebat, Doamne, unde m-am întors? O vreme mi-a părut realmente rău că petrecusem aproape un an de zile pregătindu-mă  și dînd examenul de admitere, care a fost lung și destul de greu. Și pentru că aproape nu trecea zi fierbinte de vară de la Dumnezeu în care să nu existe un incident – adică un incident în care un consilier de probațiune să ridice tonul și să exercite violență verbală asupra unui infractor  care nu înțelegea de ce nu poate să stea de vorbă cinci minute cu consilierul lui în pantaloni trei sferturi, pentru că uite, altfel are o cămașă bine călcată, niște teniși trendy, și nici pantalonii aia trei sfeturi nu arată rău deloc – am petrecînd destul timp contemplînd posibilitatea tentantă a demisiei. Cred că ce m-a oprit să-mi dau demisia în acele prime luni a fost efectiv faptul că petrecusem un an de zile pregătindu-mă pentru probațiune, și mi se părea că e rușinos să renunț așa ușor și chiar așa ar fi fost și sint desigur foarte fericit că nu mi-am dat demisia în acele momente de proundă descurajare.

Cred că cei mai mulți dintre colegii mei nu înțeleg cît de dureroasă era experiența asta pentru mine. În cei dinci ani în care  am lipsit, acei colegi care vedeau în aplicarea oarbă a regulii cu privire la pantalonii scurți un rău ce amenința să mănînce ca un cancer sufletul probațiunii, fie plecaseră din sistem, fie nu mai erau la Serviciul de Probațiune București, fie își schimbaseră părerea sub presiunea majorității, și eram efectiv singur în durerea mea, cu nimeni care să mă înțeleagă. Chiar și șeful serviciului, un tip deștept și luminat și cu suflet bun, era acum sută la sută în barca celor care credeau că regula pantalonilor scurți nu doar că nu e rea, dar că e bună, că este un instrument pedagogic și de modelare socială. Modelare socială, poate, dar nu acel fel de modelare care face oamenii mai buni în orice caz, ci acel fel de modelare socială care face oamenii să plece de la probațiune scrîșnind din dinți și înjurînd pentru că pantalonii lor scurți erau indecenți. Eu, în schimb, după ce mă plimbasem cîțiva ani pe la capătul lumii și al lumilor și mă rupsesem, deci, cu totul de probațiune, eram acum izbit, ca atunci cînd intri într-o cameră nearisită de mult timp în care zace un bolnav, de stadiul avansat în care ajunsese cancerul care la început părea că nu e decît o formă benignă de birocrație, dar care în cursul anilor luase forme luciferice (vezi efectul Lucifer descoperit de Zimbardo), și acum făcea viața probațiunii mai grea și mai urîtă și mai plină de suferință. Dar nu toți o vedeau așa, pentru că există oameni care se hrănesc cu conflict și ar regreta dacă o sursă de conflict atît de fructuoasă ca regula asta blesemată împotriva pantalonilor scurți, ar dispărea. Și ce contribuia și mai mult la atmosfera kafkiană și orwelliană  era, ironică amnezie! părerea general acceptată că regula asta e a probațiunii, că a luat naștere din probațiune. Aparent toată lumea uitase că probațiunea fusese obligată de Judecătoria Sectorului 3 să adopte o regulă care altfel în vecii vecilor n-ar fi ieșit din inima și practica ei.

Luni de zile am puratat durerea asta în suflet, vorbind doar din cînd în cînd despre ea, cu cei care vedeau lucrurile ca mine, chiar dacă nu resimțeau răul acesta la fel de dureros, și uneori chiar cu cei care nu aveau niciun fel de simpatie pentru mine și pentru strigătele mele disperate că regula asta absurdă face viața mai grea oamenilor aflați în supraveghere, și nouă cei care lucrăm a colo, că viața în probațiune e oricum grea din o mie de alte de cauze, și de ce să o facem noi înșine mai grea impunîndu-ne de bună voie o regulă care nici măcar nu e a noastră, ci a Judecătoriei Sectorului 3? Doar că, după cum spuneam,  între timp toată lumea parcă uitase că regula asta  n-a fost a noastră, că o asemenea monstruozitate (da, monstruozitate, cînd o privești în lumina care încă mai vine, slab, dar mai bine, de la răsăritul idealist și profund umanist al probațiunii și practicilor inspirate de acolo ) ne-a fost impusă din afară și că acum noi, în virtutea acelor părți din natura umană care au stricat și religiile și culturile și tot ce au atins, ne-am agățat de ritual fără să mai știm ce înseamnă și de unde vine. De-a lungul istoriei, oamenii au omorît și chinuit alți oameni de dragul ritualului, uitînd că ritualul este pentru om, și  nu omul pentru ritual.

Dar să scurtez povestea asta. În anul care a trecut am avut multe discuții frustrante în care am încercat să argumentez că viața serviciului de probațiune în general, a noastră, a consilierilor în particular, și nu în ultimul rînd, ba chiar mai ales, a persoanelor aflate în supraveghere, ar fi mai ușoară fără regula asta absurdă și stupidă, dar pe care toată lumea o credea sfîntă. În 2016 am petrecut șase luni în Spania și acolo am cunoscut un tip deștept care credea că pămîntul e plat.  Tocmai ăsta  era paradoxul care făcea situația absurdă, că era deștept. Și m-am simțit la fel de frustrat încercînd să argumentez că e firesc să am dreptul să primesc pe cineva în pantaloni scurți dacă eu consider că persoana respectivă e, per total, îmbrăcată decent, pe cît m-am simțit încercînd să argumentez lui M. că pămîntul e rotund.

Pentru că, și asta aș vrea să se înțeleagă bine, eu nu sînt deloc împotriva decenței. Sînt doar împotriva acelor definiții reducționiste și deci absurde ale decenței, care fac pe un om altfel deștept să se uite la cineva care e îmbrăcat bine, poate chiar frumos, dar care pentru simplul fapt că are pantaloni care nu ajung pînă la oul piciorului e considerat indecent.  Mulți dintre colegii mei de la București văd lucrurile la fel ca mine, chiar dacă, poate, nu simt la fel de intens gravitatea răului produs nu doar de aplicarea orbească a aceastei reguli, ci de simpla ei existență, dar pentru că între timp regula s-a transformat în lege, în tradiție, sfințită de trecerea timpului, deci imutabilă, nimeni nu e dispus să o conteste pe  față.

N-am avut, deci, de ales, decît să îmi iau inima în dinți și să mă duc la șeful serviciului pe care l-am anunțat că eu voi primi persoane în pantaloni scurți atunci cînd acestea sînt altfel decente. Pentru a arăta că vorbesc serios, am pus totul în scris și am semnat, declarînd acolo că sînt dispus să sufăr orice consecințe pentru încălcarea acestei reguli, inclusiv măsuri disciplinare sub forma tăierilor salariale sau chiar măsura ultimă a concedierii. Sînt sigur că unii dintre colegii mei n-au văzut în asta nimic altceva decît un act de rebeliune (așa e Ionete, rebel, nonconformist, etc.), și le-a scăpat cu totul faptul că eram dispus să îmi dau viața (de consilier de probațiune) pentru probațiune. Pentru că iubesc acest loc, care nu e doar un loc de muncă pentru mine, ci un loc plin de sens în care sensul se manifestă din plin, este firesc să vreau să lupt pînă la moarte împotriva unui element străin și canceros care deja a făcut ravagii prin sufletul lui. Serviciul de probațiune are astăzi o atmosferă mult mai polițienească decît în urmă cu șase ani, și deși regula pantalonilor scurți nu e deloc singurul factor care a dus la asta, după părerea mea această regulă și aplicarea ei mașinală este unul dintre cei mai importanți factori care l-au dus în această direcție. Mulți vor ridica din sprîncene la această afirmație, dar nu e locul aici să încerc să desfășor șirul argumentelor care mă fac să cred asta, pentru că deja am scris un roman.

Mai mulți colegi au semnat apoi o hîrtie prin care îi spuneam șefului serviciului că nu vrem să respectăm orbește această regulă, că vrem să avem libertatea să judecăm ce înseamnă decență în fiecare caz particular, cu alte cuvinte că vrem să ne întoarcem la ce a fost probațiunea odată. Nu știu dacă cei care au semnat hîrtia sînt dispuși, la fel ca mine, să își dea viața (de consilier de probațiune) pentru acest scop. Cred  că nu.

La momentul scrierii acestor rînduri așteptăm un răspuns de la Direcția Națională de Probațiune cu privire la această problemă. La nivel național, nu există deloc  o practică unitară în acest sens. Unii au regula pantalonilor scurți, alții nu o au, unii care o au o aplică nunanțat, cu un ochi la imaginea de ansamblu, nu doar la lungimea pantalonilor, cum de altfel este ceea ce îmi doresc și eu.

Eu, pentru că iubesc probațiunea și îi vreau binele, și pentru că sînt dispus să lupt pentru ceea ce cred, voi continua să desfășor întrevederi cu persoane în pantaloni scurți indiferent de care va fi răspunsul Direcției de Probațiune cu privire la asta. Dacă voi fi sancționat și dat afară pentru rebeliune, asta e. Eu voi ști că mi-am pierdut locul în probațiune nu din rebeliune, ci din dragoste pentru ea.

Te iubesc

Eclesiastul este singura  carte din Biblie care place chiar şi celor mai anti-biblici filosofi şi gînditori. Adică, cu toate că nu dau mulţi bani pe restul Bibliei, găsesc că Eclesiastul e o carte profundă, o adevărată perlă literară care spune nişte adevăruri fundamentale despre viaţă. Mai ales existenţialiştilor atei le place cartea asta, deşi e ironic că existenţialismul e aproape sinonim cu ateismul, dat fiind că primul mare existenţialist a fost Kierkegaard, care nu doar că nu a fost ateu, dar era cel mai pasional creştin din cîţi au trăit vreodată (afirmaţia asta a mea originează tot în pasiune, aşa că să-i fie iertat tonul absolutist şi dogmatic).

Cum ar putea să nu placă unui Camus o astfel de lamentare?

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.  Şi am văzut că înţelepciunea este cu atât mai de folos decât nebunia, cu cât este mai de folos lumina decât întunericul; înţeleptul îşi are ochii în cap, iar nebunul umblă în întuneric. Dar am băgat de seamă că şi unul şi altul au aceeaşi soartă. Şi am zis în inima mea: „Dacă şi eu voi avea aceeaşi soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai înţelept?” Şi am zis în inima mea: „Şi aceasta este o deşertăciune.” Căci pomenirea înţeleptului nu este mai veşnică decât a nebunului: chiar în zilele următoare totul este uitat. Şi apoi şi înţeleptul moare, şi nebunul! Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt.  Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune.

Eclesiastul rezonează atît de mult cu cel mai elevat pesimism filosofic, încît a devenit o referinţă culturală cu un prestigiu deosebit. Nimănui, dar nimănui, nu-i este ruşine să recunoască că îi place Eclesiastul. Dar inteligenţa filosofilor nu are stomac pentru ceea ce este în cele din urmă o rază supremă de optimism, atunci cînd acelaşi Eclesiast iubit de ei spune:

Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce şi să se bucure fără El?

Sigur, toată lumea va vibra la unison cu Eclesiastul atunci cînd acesta vorbeşte despre mîncare şi băutură şi înveselit sufletul cu vin, care sînt lucruri bune, dar jumătate din toată lumea va face stînga împrejur atunci cînd Dumnezeu este prezentat ca soluţia supremă la toate problemele noastre existenţiale. Asta pentru că pur şi simplu unora nu le place de Dumnezeu. O explicaţie mai bună nu am. Mie îmi place de Dumnezeu şi nu pot să înţeleg cum e posibil ca unora să nu le placă de Dumnezeu, dar sînt lucid şi recunosc faptul că un procent semnificativ din muritorii care se învîrt pe sub soare au o antipatie viscerală faţă de Dumnezeu. Un exemplu strălucit de astfel de muritor e Cioran, care spunea că ideea de Dumnezeu personal e o insultă la adresa inteligenţei lui. Pentru inteligenţa mea, dacă am aşa ceva, Dumnezeu nu este deloc o insultă, ci este răspunsul ultim la toate întrebările şi soluţia supremă la toate angoasele.  Şi cu toate astea, mie îmi place şi de Dumnezeu şi de Cioran în acelaşi timp.

Vorbeam recent cu cineva care face parte dintre cei cărora nu le place de Dumnezeu şi-mi spunea că n-avem nimic, dar absolut nimic, de la Dumnezeu. Nimic care să ne facă se credem în El, adică. O astfel de afirmaţie ţinteşte adînc, mult mai adînc decît îşi imagina  cel care o făcea. Şi asta pentru că este adevărată, dar adevărul ei este prost înţeles de cel care îl afirma.

Cînd cineva spune că nu avem nimic care să ne facă să credem în Dumnezeu, vrea să spună că nu există nimic care să demonstreze realitatea lui Dumnezeu. Şi asta este cît se poate de adevărat, pentru că demonstraţia înseamnă violenţă. Ceva demonstrat nu mai e discutabil, ţi se impune cu forţa inexorabilă a evidenţei. Dacă am avea un astfel de  ceva de la Dumnezeu, ar fi eliminată însăşi libertatea şi posibilitatea credinţei, adică cele mai importante lucruri existenţiale din întreaga realitate.

Deci, deşi este adevărat că nu există un ceva cu putere de demonstraţie, adică capabil de ceea ce unii numesc violenţă ontologică (ceea ce s-ar traduce în limbaj mai puţin pretenţios prin a încerca să forţezi realitatea unui anume tip de fiinţă asupra cuiva), asta nu înseamnă că nu avem nimic. Avem un univers fizic plin de frumuseţe şi de mister care e un fel de vector îndreptat spre un creator dincolo de el. Dar bineînţeles, asta nu demonstrează existenţa creatorului. Însă mult mai plin de semnificaţie decît universul fizic, deşi la fel de incapabil să demonstreze ceva, este universul existenţial, adică cel format din lucruri specific omeneşti, cum ar fi inteligenţa, umorul, moralitatea, estetica, speranţa, dragostea. Mai ales dragostea. Misterul ăsta suprem!

Astăzi, sînt la fel de mulţi oameni care se îndoiesc de existenţa dragostei, care este redusă la chimie, factori de mediu, funcţii adaptative şi reproductive şi aşa mai departe, pe cît sînt care se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. Şi între cele două există de fapt o corelaţie metafizică, după părerea mea. La fel ca Dumnezeu, dragostea e eluzivă şi invizibilă, nu se lasă văzută şi pipăită  şi mai ales nu se lasă niciodată demonstrată! Dragostea trebuie crezută pînă la adînci bătrîneţi, nu e niciodată ceva demonstrat definitiv. Nici cuvintele nici faptele nu demonstrează niciodată dragostea. Tot ce fac declaraţiile de dragoste şi acţiunile  e să fie invitaţii la credinţă. Te iubesc  este de fapt un termen compus care înseamnă două lucruri. Pe de o parte înseamnă cred că te iubesc, pentru că dragostea nu e niciodată demonstrată nici pentru mine însumi, cel care declar. Iar pe de altă parte înseamnă vreau să crezi că te iubesc. Şi după ce toate au fost spuse şi făcute, tot ce pot să fac e să aştept, la fel ca Dumnezeu, răspusul credinţei. Singurul răspuns posibil atunci cînd întrebarea e dragostea.

Ăsta e motivul pentru care dragostea e o metaforă pentru credinţă (în sens teologic) şi credinţa e o metaforă pentru dragoste. Şi absolut tot ce există este o metaforă pentru mintea lui Dumnezeu.

Unii chiar nu ştiu să mintă

Unul dintre lucrurile pe care le presupune serviciul meu e să ascult oameni care au comis infracţiuni şi care îmi povestesc de ce au făcut ce au făcut. Oamenii diferă foarte mult în atitudinea pe care o au cu privire la lucrurile urîte pe care le-au făcut şi la motivele pentru care au făcut ce au făcut. Dar există şi constante, nişte teme veşnic recurente, adevărate laitmotive ale autojustificării.

Un exemplu de astfel de laitmotiv îl întîlnesc mereu cînd e vorba de infracţiuni cu violenţă (încăierări cu săbii şi bîte şi cărămizi) între indivizi, familii sau clanuri. Cineva tocmai povestea că au venit nenorociţii din clanul nu-ştiu-cui peste el în curte, cu săbii, cuţite şi răngi. I-au agresat concubina lovind-o în cap cu ranga, moment în care el s-a dus „să discute”, fără intenţia de a lovi, iar celălat s-a împiedicat şi a căzut cu capul de o bordură. De la caz la caz, celălalt poate să cadă cu capul fie în bordură, fie în cuţit, fie în sabie, etc., etc.. Deci ce ziceau cei de la Vacanţa Mare, acum 15 ani cînd aveau un pic de haz, că „s-a lovit cu capul de o rangă care venea spre el”, nu e doar o poantă răsuflată, ci o poveste pe care am auzit-o de nenumărate ori de la oameni care nu neapărat că mă luau de prost, dar erau ei înşişi atît de proşti încît nu realizau cît de comic sună povestea lor.

Dar culmea acestui soi de poveşti am auzit-o de la o doamnă de vreo 40 de ani şi alcoolică, care trăia cu concubinul ei, cam de aceeaşi vîrstă şi tot alcoolic, într-o încăpere din scara blocului pe care o aveau în grijă. La o beţie, concubinul ei a tăiat-o un pic iar ea a chemat poliţia. Poliţia a venit şi i-a luat concubinul. Cînd am vizitat-o pentru referatul de evaluare pe care trebuia să-l scriu pentru concubinul ei care era judecat pentru tentativă de omor, doamna respectivă regreta atît de mult că şi-a trimis concubinul la puşcărie încît acum ar fi spus orice ca să-l aducă înapoi. Aşa că mi-a spus cam aşa: „Nu m-a tăiat el, domnu’ Cătălin. M-am împins eu singură în cuţit.”

O vizită în pușcărie

Am făcut multe vizite în pușcărie în viața mea de consilier de probațiune, dar azi-noapte a fost cea mai intensă. Noroc că a fost în vis, pentru că de data asta nu mai eram un vizitator care își termină treaba și pleacă în maxim două ore (cu excepția comisiilor- colegii știu de ce!), ci eram un locatar permanent al tristei instituții. Știu ce vorbesc, pentru că am vizitat mai multe pușcării și toate sînt triste. Nu mai îmi amintesc ce făcusem ca să ajung acolo. Îmi amintesc doar disperarea și sentimentul că sînt..înfundat, ăsta e cel mai potrivit cuvînt, avînd în vedere implicațiile. Și cînd ești la pușcărie nu de singurătate trebuie să-ți fie frică, ci tocmai de absența ei, adică de prezența celorlalți deținuți. Și tocmai de asta îmi era și mie frică azi-noapte, pentru că știam, așa cum știi doar în vis, că mai mulți deținuți îmi puseseră gînd rău. Acel fel de gînd rău care implică ridicarea săpunului la duș, mai exact. Dar fundul disperării, ca să zic așa, folosind o expresie nimerită în contextul ăsta, l-am atins cînd am aflat că pușcăria în care mă aflam nu era nici Rahova, nici Jilava. Dat fiind că am avut ocazia să cunosc personal directorii celor două pușcării, în vis îmi închipuiam că asta o să-mi asigure o oarecare protecție pe durata executării pedepsei, cum se zice. Dar ghinion, nu era nici Rahova nici Jilava, și m-am trezit astfel condamnat de două ori: odată la pușcărie și a doua oară, și asta era cel mai grav, la compania toxică și violentă a celoralți condamnați.

Poate asta e răsplata pe care o primesc în vis pentru că n-am furat inelul ăla de pe fundul bazinului. Poate dacă îl furam, în loc să ajung cu el în dulap cum zicea Alin și să devin un al doilea sau al nu știu cîtelea Smeagol, poate ajungeam la pușcărie și acolo aș fi visat că sînt în libertate și mănînc vată-pe-băț în Cișmigiu.