Frumusețe românească

E ciudat ce efect poate avea asupra mea o plimbare prin cimitir. Pietre funerare mute dar care parcă vor să vorbească, să-ți spună ceva. E o muzică ciudată, liniștea din cimitir. M-am trezit gîndindu-mă la viață, la moarte și la dragoste. E firesc să te gîndești la viață și la moarte, într-un cimitir. Dar la dragoste? E firesc să te gîndești la moarte pentru că cimitirul e locul unde e depozitată moartea. Și în fața morții simți cu adevărat că trăiești. Presimțirea, contemplarea, adulmecarea morții dau vieții o aromă dumnezeiască. E păcat că uităm așa ușor că viața are aroma asta dumnezeiască.

Dar ce căuta dragostea acolo? Ce are ea de împărțit cu viața și cu moartea? Poate că dragostea este rezultatul unei mișcări dialectice a la Hegel, poate că dragostea e un amestec delicios făcut din esența vieții și esența morții. Sau poate m-am gîndit la dragoste pentru că înainte de asta vorbisem despre frumusețe.

Dl. O.C. mă întrebase dacă am observat frumusețile locale. Sigur că le observasem, ar trebui să fii orb ca să nu le observi. Apoi m-a întrebat dacă știu care e diferența dintre o suedeză frumoasă și o româncă frumoasă. Mă gîndeam la tot felul de diferențe, dar eram foarte departe de diferența pe care dl. O.C, cu experiența mai multor ani decît am eu și cu un spirit de observație mai bun decît al meu urma să mi-o zugrăvească extrem de sugestiv (dl. O.C. e biolog iar eu sînt sociolog, în devenire, dar dintre noi doi eu sînt cel care ar trebui să aibă un spirit de observație mai bun pentru diferențele dintre culturi, la urma urmelor, ăsta e principalul meu instrument în cîmpul muncii).

„Româncele își poartă frumusețea cu ostentație, în timp ce suedezele și-o poartă cu nonșalanță”  a sunat cu o claritate de cristal comparația. E greu de crezut că o observație atît de pătrunzătoare ar putea fi pusă mai succint în cuvinte. Sigur, aici nu pot fi aduse dovezi, dar în momentul în care am auzit asta, am știut că așa e.

Chimia spiritului e un lucru ciudat, așa că, mă gîndesc, poate gîndul ăsta despre frumusețe, rostit cu ceva timp înainte de a pune piciorul în curtea morții, cimitirul, a interacționat cu gîndul morții care era acolo la el acasă, și am ajuns astfel să mă gîndesc la dragoste.

Oricum ar fi, după ce toate au fost spuse și făcute și viața se uită melancolic în ochii morții, rămîne doar întrebarea despre dragoste.

Depresie

Depresia a venit mai repede decît credeam. Ca un val ce și-a lăsat sarea pe mine, după ce a trecut în grabă și mi-a stricat freza, buna-dispoziție și privirea senină. Depresia are în general o cauză pe care ți-e greu să pui degetul, căci dacă ai ști exact ce te-a supărat, n-ar mai fi chiar depresie. Depresia, avînd o cauză vagă, are și un efect la fel de vag, făcînd ca totul în jurul nostru să fie acoperit de o ceață densă, ce are un ciudat efect tranchilizant.

Fără îndoială, depresia e o stare modificată de conștiință, la fel ca beția sau somnul sau stările produse de alte droguri. Sînt unii, niște tîmpiți, care se sinucid atunci cînd depresia dă peste ei. Dacă ar trata depresia ca pe o beție trecătoare sau ca pe o boală, ceea ce și este, ar avea  fericirea să se trezească într-o dimineață și soarele să le strălucească, indiferent de vremea de afară. Dar pentru că se lasă păcăliți de depresie, care e un fel de gaură neagră din care nu scapă nicio rază de lumină, adică de speranță, li se pare că ziua de mîine nu le poate aduce nimic nou, nimic care să schimbe în mod esențial culorile gri din tabloul morbid ce îi hipnotizează. Și așa că se sinucid făcînd cel mai stupid lucru din viața lor și totodată ultimul. Cel mai frumos lucru în viață e nedefinitivul, adică faptul că viața e plină de curbe surprinzătoare, că nu poți vedea după colț și fiecare pas te poate pune în fața unei priveliști  radical diferită de cea care te făcea să îți dorești să mori.

Depresia e, deci, o minciună, deoarece reușește să creeze impresia absolutului și a definitivului, deși ea e doar relativ, provizoriu, un telescop prost focalizat asupra unei priveliști în continuă schimbare.

Răul absolut

ying-yang

Unii cred că binele și răul sînt doi poli opuși ai sferei morale care este viața. Ca poli, în această viziune ei sînt perfect opuși unul altuia și nu se ating niciodată. Sau altfel spus, în acest continuu proces de navigare morală numit viață, ar fi întotdeauna posibil să te orientezi după polul binelui sau al răului, după cum ți-e dorința. Pentru aceștia, nu există dileme morale, pentru că ei au întotdeauna la dispoziție vreo hartă axiologică care le spune exact ce trebuie să facă în cutare sau cutare situație și încotro s-o ia ca să ajungă cu bine la bine.

Mai este și o altă viziune cu privire la bine și la rău, una care spune că nu există alb și negru, ci doar gri. Că nu există poli morali asemănători cu polii magnetici și în consecință nu este posibilă o navigare către un bine sau un rău suprem, ci doar bîjbîieli locale către ce poate să treacă la un moment dat bine sau rău. Pe scurt, Whatver works, vorba lui Woody Allen, deși vorba asta nu e a lui deloc, ci e un amestec de relativism moral european și pragmatism american care tinde din ce în ce mai mult să devină un motto al cetățeanului universal și care s-ar traduce cel mai bine prin orice, numai tu să te simți bine.

Răul este opusul existenței și  consecința lui ultimă este inexistența. Ăsta e un lucru pe care l-a uitat creștinismul contaminat de greci, căci în păgînism binele și răul sînt ambele concepte eterne și veșnic opuse, ca yin și yang, dar în creștinism răul este tranzitoriu prin excelență: apare pe scena universului doar pentru a fi recunoscut ca rău și expediat odată pentru totdeauna pînă și din tărîmul posibilității. Asta înseamnă că răul absolut echivalează cu inexistența și este nimic mai mult decît aceasta. A fi rău în mod absolut înseamnă a nu fi. O consecință a acestui fapt este că nici dracu nu-i așa de negru, adică și în îngerul căzut, Lucifer, se mai găsește ceva bun, dacă ar fi să ni-l închipuim pe el ca pe întruchiparea răului absolut.

Într-o metaforă care mi-a se pare foarte reușită, răul e comparat cu un vierme care își face tunelul lui de stricăciune printr-un măr. Ba nici măcar cu viermele, ci cu tunelul, cu absența binelui. Răul nu este altceva decît un parazit ce trăiește în ființa binelui, hrănindu-se din aceasta.

Răul e întotdeauna amestecat cu binele pentru că ființa propriu-zisă a răului este binele, dar este o ființă al cărei cod a fost rescris astfel încît să facă loc acolo morții. Căci răul, orice ar fi, este înainte de orice calea către moarte. Deși nu există rău absolut, căci acesta ar fi nimicul, există rău radical. În răul radical, binele a fost cu totul supus răului, fiind redus la funcția de simplă infrastructură pentru rău. De exemplu un criminal în serie profesionist care are grijă să mănînce sănătos.

Răul începe întotdeauna cu un gînd, dar pentru a fi cu adevărat rău trebuie să sfîrșească neapărat cu o faptă. Pentru a fi rău, fapta nu trebuie să fie mare, căci în cele mai mici fapte se poate presimți prezența celui mai mare rău. Am simțit tentația răului stînd în fața unei chiuvete și avînd o gumă de mestecat în gură. Știam că guma de mestecat poate să înfunde chiuveta dacă ar fi aruncată acolo. Era o chiuvetă publică de care nu-mi păsa în mod deosebit, dar știam că ar fi rău să arunc guma de mestecat acolo iar răul ăsta stîrnea în mine  o ciudată voluptate. I-am rezistat, însă. Am aruncat guma în altă parte, dar am gustat ceva din însăși esența răului cu ocazia aceea, și am înțeles că între mine, stînd cu guma în gură deasupra unei chiuvete și un nazist stînd cu mîna pe butonul de la o cameră de gazare în care sînt vreo 100 de tinere femei evreice, nu e nicio diferență esențială.

Binele și răul nu sînt doi poli opuși între care nu există contact, ci mai degrabă două entități care se luptă constant pentru supremație și care în lupta lor violentă, ce, paradoxal, uneori seamănă cu o îmbrățișare, devin greu de recunoscut. Dar pentru că  esențele lor nu se amestecă niciodată, navigarea între ei ca și cum ar fi doi poli absoluți este posibilă.