Căsătorie la prima vedere

Recitesc Romeo şi Julieta şi în afară de frumuseţea versului shakespeareian mă izbeşte şi altceva. Romeo tocmai fusese părăsit sau înşelat de o anumită domnişoară nu foarte onorabilă şi suferea cumplit. Mercutio, dacă îmi amintesc eu bine, îl provoacă să meargă la un bal dat de Capuleţi, familia rivală, unde îi proimte că o să vadă o fecioară care o să-l facă să uite imediat de cea care îl făcea acum să sufere. Romeo e indignat de o asemenea sugestie. Cum, lacrimile lui, nopţile nedormite etc să fie şterse aşa uşor de viziunea unei alte domnişoare?! Romeo acceptă totuşi să meargă la petrecerea Capuleţilor şi acolo o întîlneşte pe Julieta. Deci Mercutio avusese dreptate. Dar nu asta mă izbeşte pe mine, ci faptul că la nici 24 de ore de cînd s-au întîlnit, Romeo şi Julieta iau decizia să se căsătorească. 24 de ore! Ce e asta, căsătorie la prima vedere?

O să spuneţi că aşa se făceau lucrurile altă dată. Şi aşa e. Astăzi se fac cam aşa: întîlnim pe cineva, ne îndrăgostim, începem o poveste şi aşteptăm. Ce anume aşteptăm, nu e sigur. Poate aşteptăm să fim mai bogaţi sau să îl cunoaştem mai bine. Sau poate aşteptăm să întîlnim pe altcineva. În orice caz, în perioada de aşteptare, de cele mai multe ori se întîmplă ceva (ori nu merge, ori apare altcineva, ori unul se plictiseşte etc. etc.)  care face să se ducă totul de rîpă şi povestea reîncepe. Cu altcineva.

Dar ăsta nu e decît vîrful icebergului. Partea lui nevăzută, şi cea mai substanţială, e asta: instituţia căsătoriei şi-a pierdut puterea. Ceea ce în cazul lui Romeo şi Julietei făcea ca aceştia să îşi jure credinţă veşnică, să se onoreze reciproc printr-un angajament absolut, fără rezerve, la noi se transformă într-o relaţie. Şi nimic nu e mai relativ şi mai fragil decît o relaţie.

Asta nu înseamnă că militez pentru căsătoria la prima vedere. Dar nu mă pot abţine să nu îmi spun cu o anumită nostalgie, atunci cînd mă gîndesc la Romeo şi Julieta, ce vremuri domnule, ce vremuri!

Climaxul copacilor și a șaptea nevastă

E frumos să traversezi Cișmigiul la ora 12:30, după ploaie. Copacii sînt înfloriți (cineva zicea că s-ar prea putea ca acesta să fie climaxul lor, caz în care sînt mult mai norocoși decît oamenii, la care climaxul nu ține atît de mult. În schimb, avantajul oamenilor e că la ei nu se întîmplă doar odată pe an, nu-i așa?) și florile lor pictează piesajul și parfumează aerul. Dar să nu devin prea liric, probabil nu-mi șade bine. Și probabil e mult mai frumos (în orice caz mult mai productiv) să traversezi Cișmigiul la 9:30, nu la 12:30, dar asta e altă poveste. În legătură cu frumusețea Cișmigiului, cea mai bună întrebare este de ce. De ce e o întrebare vagă, dar în cazul ăsta e bună pentru că include atît din ce motiv, cu ce scop și altele. Dar nu vreau să răspund la întrebarea asta pentru că aș intra în ideologie.   Ce m-a făcut să vreau să scriu despre întîlnirea mea cu Cișmigiul, a fost întîlnirea mea cu un bătrînel ai cărui ani de glorie au fost în perioada interbelică. Păr alb, mers legănat dar hotărît, îmbrăcat frumos. Mă intreabă cam așa: Cam cît este ceasul, domnule? Așa, aproximativ…Întrebarea lui e însoțită de o serie de microgesturi care îi dau un aer elegant, nobil chiar. Nu mă pricep să le recreez în cuvinte și așa ceva nici nu e posibil. Nici măcar pentru un cîștigător de premiu Nobel pentru literatură. Pentru că ceea ce se poate arăta nu se poate spune și gata. Mi-a făcut o plăcere să-i spun că e 12:30, pentru că nu mă întrebase, banal, cît e ceasul, ci o făcuse cu un anume stil care mi-a trezit nostalgia după nu știu ce. Poate după viața veșnică.

Diseară merg să văd Ora lupului al lui Ingmar Bergman. Pare incredibil dar rulează în Plaza. Ar fi prima dată cînd văd un film de-ale lui Bergman la cinematograf. Și el era un nostalgic după viața veșnică. Mai ales după ce, la a șaptea nevastă, s-a îndrăgostit și nu putea să  accepte că moartea e sfîrșitul dragostei. Nici eu nu pot și mai ales nu vreau să accept nesimțirea asta!

PS (la cîteva ore după ce am scris textul, cînd îl și postez, de fapt): Ar fi fost frumos să mă opresc și să fac o poză cu domnul în vîrstă și cu pomii în floare. Ar fi fost o alăturare melancolică, aproape  poetică, un oximoron încarnat. Dar n-am făcut-o așa că n-am ce pune.