De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.

Unii chiar nu ştiu să mintă

Unul dintre lucrurile pe care le presupune serviciul meu e să ascult oameni care au comis infracţiuni şi care îmi povestesc de ce au făcut ce au făcut. Oamenii diferă foarte mult în atitudinea pe care o au cu privire la lucrurile urîte pe care le-au făcut şi la motivele pentru care au făcut ce au făcut. Dar există şi constante, nişte teme veşnic recurente, adevărate laitmotive ale autojustificării.

Un exemplu de astfel de laitmotiv îl întîlnesc mereu cînd e vorba de infracţiuni cu violenţă (încăierări cu săbii şi bîte şi cărămizi) între indivizi, familii sau clanuri. Cineva tocmai povestea că au venit nenorociţii din clanul nu-ştiu-cui peste el în curte, cu săbii, cuţite şi răngi. I-au agresat concubina lovind-o în cap cu ranga, moment în care el s-a dus „să discute”, fără intenţia de a lovi, iar celălat s-a împiedicat şi a căzut cu capul de o bordură. De la caz la caz, celălalt poate să cadă cu capul fie în bordură, fie în cuţit, fie în sabie, etc., etc.. Deci ce ziceau cei de la Vacanţa Mare, acum 15 ani cînd aveau un pic de haz, că „s-a lovit cu capul de o rangă care venea spre el”, nu e doar o poantă răsuflată, ci o poveste pe care am auzit-o de nenumărate ori de la oameni care nu neapărat că mă luau de prost, dar erau ei înşişi atît de proşti încît nu realizau cît de comic sună povestea lor.

Dar culmea acestui soi de poveşti am auzit-o de la o doamnă de vreo 40 de ani şi alcoolică, care trăia cu concubinul ei, cam de aceeaşi vîrstă şi tot alcoolic, într-o încăpere din scara blocului pe care o aveau în grijă. La o beţie, concubinul ei a tăiat-o un pic iar ea a chemat poliţia. Poliţia a venit şi i-a luat concubinul. Cînd am vizitat-o pentru referatul de evaluare pe care trebuia să-l scriu pentru concubinul ei care era judecat pentru tentativă de omor, doamna respectivă regreta atît de mult că şi-a trimis concubinul la puşcărie încît acum ar fi spus orice ca să-l aducă înapoi. Aşa că mi-a spus cam aşa: „Nu m-a tăiat el, domnu’ Cătălin. M-am împins eu singură în cuţit.”

Cocaină gratis şi la cea mai înaltă puritate pentru toată lumea!

În goana omenirii după senzaţii tari, aceasta s-a împotmolit în zilele noastre în droguri. Multe dintre efectele drogurilor pot fi şi sînt de fapt produse în mod natural de corpul nostru, fără mijlocirea criminală a substanţelor chimice. De exemplu, se ştie că exerciţiul fizic produce endorfine, substanţe pe care creierul nostru le produce pentru el însuşi, şi care sînt un adevărat drog al bunei dispoziţii, doar că fără toate efectele negative care vin cu drogurile introduse din exterior. Ce se înîmplă cu omenirea astăzi e că doreşte doar senzaţiile tari fără procesele, uneori anevoioase, care le produc. Aşa că luăm Xanax sau iarbă sau chiar heroină ca să ne simţim altfel, în loc să alergăm în parc sau să facem lucruri bune pentru cei din jur (se ştie că şi asta produce un sentiment vecin cu fericirea). Trăim într-o cultură în care fericirea e confundată permanent cu diverse pilule.

Deşi heroina rămîne liderul de piaţă în luma drogurilor (heroina, se pare, e cea mai scumpă marfă de pe pămînt, incluzînd aici uraniul îmbogăţit şi alte minuni), probabil că cel mai popular drog e cocaina. Heroina e mai degrabă drogul proştilor, pentru că ştii de la bun început că o se te omoare în scurt timp, în timp ce cocaina pare a fi drogul deştepţilor, al artiştilor. Unii au impresia că drogurile stimulează creativitatea. Poate o stimulează, dar creativitatea stimulată de droguri n-o să fie niciodată mai mult decît simplu delir individual, deci n-o să aibă niciodată valoare intersubiectivă adică publică. Dar nu despre asta vreau să scriu. Cocaina nu e vînat doar pentru creativitate, ci pentru că în general este drogul care amplifică viaţa însăşi.  Energie pură, fericire inhalabilă, extaz porţionat în liniuţe, colorează cenuşiul vieţii şi în general amplifică, cum ziceam, viaţa. S-ar zice că pentru un astfel de drog nu există stimulent natural. Adică, efectele cocainei nu ar putea fi produse altfel decît prin inhalarea de cocaină. Doar că recent cineva a pus pe Facebook un articol în care dragostea era comparată cu cocaina. Unii care au ştiut unde să se uite au văzut că în creierul îndrăgostiţilor se produce ceva asemănător cu ce se produce în creirul consumatorilor de cocaină.

Şi nu e aşa? Nu amplifică dragostea viaţa însăşi? Nu o colorează? Nu te face mai creativ? Nu te duce pe culmile fericirii şi ale extazului? Desigur, cu riscul implicit de a te arunca de acolo în prăpăstiile disperării. Dar fără risc nu e posibilă nici dragostea nici fericirea, şi ăsta e un lucru pe care nu l-au înţeles niciodată cei care îl critică pe Dumnezeu care a încercat să le creeze pe amîndouă şi după părerea lor mai bine nu se apuca de aşa ceva. Dar nici despre asta nu vreau să scriu acum. Ci despre faptul că dragostea este veritabila cocaină, o cocaină ruptă din rai, dacă pot să spun aşa, căci în ea se găseste efectele cocainei în forma lor cea mai pură, dar fără chinul iadului care înseamnă pînă la urmă consumul de cocaină.

Dacă înţelegem dragostea în felul ăsta, să ne mai mirăm atunci că ea ţine doar trei ani? Căci, oricît de ruptă din rai ar fi, pînă la urmă tot un fel de abuz asupra creierului prin suprasolicitare (un fel de overclocking, pentru it-şti) pare să fie. Ar fi minunat dacă dragostea-cocaină ar ţine toată viaţa, dar uite că nu ţine, pare a ne spune întreaga experienţă. În schimb, dragostea-cocaină are funcţia, ca şi cocaina-cocaină, de a crea dependenţă de obiectul ei. Cu alte cuvinte, dragostea-cocaină este un proces de sudare la temperaturi extrem de înalte. După ce se termină sudarea, cei doi rămîn sudaţi dar fără scînteile şi fierbinţeala procesului de sudare. Ce rămîne e legătura, fuzionarea, care, dacă nu cumva se consumă alte droguri, poate fi veşnică.

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

La următoarea intersecție veți găsi dragostea adevărată

i

Simțea că o iubește, dar nu cu toată inima. Sentimentul era intens dar localizat. Nu se simțea plin.

O cunoscuse pe Anca în urmă cu un an. El mergea la Biblioteca Centrală Universitară pentru a-și scrie dizertația de master, ea era acolo învățînd pentru ultima sesiune. Frecventînd amîndoi aceeași sală, se văzuseră de mai multe ori accidental și își aruncaseră priviri timide și scurte la început, iar pe măsură ce se vedeau din ce în ce mai îndrăznețe și mai lungi. Mihai era prea timid ca să facă el primul pas, deși Anca i se părea cea mai frumoasă fată pe care o văzuse el vreodată în realitate. Avusese întotdeauna problema asta și îi invidia pe cei care puteau să abordeze o fată cu naturalețe și dezinvoltură. Recunoștea că arta agățatului era una de care el era cu totul străin și pe care credea că nu ar putea s-o învețe vreodată pentru că ținea de un mod de a fi mai mult decît de un mod de a face. Mihai nu era dintre aceia care nu sînt în stare să schimbe două vorbe cu o fată din cauza emoțiilor. Din contră, era spiritual, poate prea spiritual, amuzant și se pricepea să vorbească despre orice. Problema, de care era prea bine conștient, era neputința lui  de a crea ocazia în care astfel de conversații să aibă loc. O privea pe fata cu păr roșcat și ochi negri, pe care atunci nu știa că o cheamă Anca, cu o privire în care se amestecau dorința, disperarea și resemnarea. Era aproape sigur că Universul e indiferent la dorințele lui, și de aici disperarea și resemnarea. I se părea că ar fi nevoie de o minune pentru a o cunoaște pe fata cu păr roșcat și ochi negri și știa foarte bine că minunile sînt foarte rare. În orice caz, lui nu i se întîmplase niciuna. La fel de bine știa că zidul de gheață care îl despărțea de ea putea fi foarte ușor topit de o simplă remarcă accidentală, de un bilețel, poate un zîmbet mai susținut, și mai ales știa că nu are nimic de pierdut. Dar toate astea nu schimbau cu nimic faptul că el era absolut incapabil să facă ceva de felul acesta, în afară de priviri mai mult sau mai puțin timide. Nici măcar faptul că din privirile ei înțelegea, sau cel puțin așa i se părea, că și ea simțea ceva asemănător.

Sesiunea era aproape de  final și ea venea din ce în ce mai rar la bibliotecă. Sistemul bibliotecii cerea ca locurile să fie rezervate de la un birou special de rezervări. Lui Mihai biroul acesta i se păruse mereu inutil, ca și altele din felul în care funcționa biblioteca. Știa că își poate alege un loc și direct din sala de lectură, așa că acum urcă fără să mai rezerve loc în prealabil. Ajuns în sala patru, observă imediat că ea era acolo, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Lîngă ea era un loc liber și el îl alese imediat, fără să stea pe gînduri. Pînă atunci nu mai stătuse niciodată lîngă ea, și nu era ăsta cel mai bun loc, pentru că nu poți privi în ochi pe cineva care stă lîngă tine. Și pînă atunci tot ce făcuse fusese să o privească. Nu era prima dată cînd simțea imperativul “acum ori niciodată”, dar era prima dată cînd inima îi bătea cu putere și știa că într-adevăr e acum ori niciodată. Era atît de aproape încît îi simțea parfumul, un parfum pe care nu îl cunoștea dar care îl amețea și parcă îi spunea “haide, îndrăznește!”. Cu inima bătînd și tîmplele zvîcnindu-i puternic, Mihai își scoase din buzunar telefonul și scrise cu litere mari “Bună, eu sînt Mihai”. Împinse ușor telefonul înspre ea. În timp ce făcea asta simțea natura invazivă a gestului său. Era pe jumătate laș, căci nu avea curaj să îi spună bună fără ajutorul telefonului, pe jumătate barbar cotropitor prin faptul că împingea telefonul în spațiul ei intim forțînd-o astfel să reacționeze.

Cele cîteva secunde care au trecut de cînd el a împins telefonul și pînă cînd ea l-a observat și a reacționat, au avut în ele ceva din nesfîrșitul eternității sau din chinurile iadului. “Iadul poate fi veșnic chiar fără a fi nesfîrșit în timp” înțelese Mihai în cele cîteva secunde chinuitoare. Erau chinuitoare pentru că în mintea lui toată povestea lua proporții hiperbolice care depășeau cu mult realitatea situației. Și realitatea situației, văzută din afară, era simplă: un băiat trimite un mesaj unei fete sperînd să primească un răspuns pozitiv. Și acela a fost momentul în care Mihai a aflat că pe ea o chema Anca.

 

ii

Trecuse un an de cînd era cu Anca și fusese cel mai fericit an din viața lui. Anca era nu doar frumoasă, ci după cum ghicise din privirile ei, era și bună și inteligentă. Detesta minciuna și avea planuri de viitor.  Pe măsură ce se apropiase de ea, Mihai îi descoperise și mai mult frumusețea, bunătatea și inteligența. Pe scurt, se îndrăgostise de ea. O iubea, dar nu pe deplin. O parte din el rămăsese neatinsă de Anca. Auzea un cîntec de sirenă care venea de..ei bine, de nicăieri și de peste tot. Își amintea de momentele în care o văzuse prima dată la bibliotecă. I se părea atunci că ea este dragostea. Apoi, pe măsură ce Anca devenea mai reală, cu atît dragostea, orice ar fi însemnat cuvîntul ăsta, devenea mai ireală.  Blestema natura umană pentru festele pe care le juca oamenilor. Văzut de afară,  pute fi descris ca încă un porc de bărbat care s-a plictist de partenera lui. Văzut de acolo de unde doar el se putea vedea, era un om slab bîntuit de fantoma posiblității. Cîntecul de sirenă era de fapt un vînt puternic ce nu îl lăsa se prindă de nimic concret. În cele din urmă nu putea să sfîrșească altfel decît zdrobit de vreo stîncă, dar asta nu schimba nimic situația lui disperată. Citise cîndva un articol în care autorul folosea un termen englezesc, proximity incentives, pentru a descrie modul irațional prin care oamenii se lasă atrași de satisfacții imediate deși știu că destinația finală le poate fi fatală. Cel mai bun exemplu erau fumătorii, care cedau întotdeauna satisfacției pe termen scurt deși toate dovezile le spuneau că pe termen lung efectele fumatului sînt dezastruoase.

Stă în bibliotecă și scrie, la fel ca acum un an. Astăzi, o blondă cu ochi verzi tocmai i-a aruncat priviri scurte însoțite de un zîmbet jucăuș. Nu e sigur dacă el e cel care a început jocul din priviri, dar e sigur că îi plac ochii blondei. Și golul din el privește afară și parcă spune, uite, ea are forma mea! Între timp, își cumpărase un telefon cu un ecran mai mare.