După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

De ce nu-mi iubesc ţara

Atunci cînd se vorbeşte despre o ţară, de obicei se vorbeşte în umbra unei neînţelegeri fundamentale. Adică, de fapt nu se ştie ce este o ţară. O să încerc eu acum să spun în cîteva cuvinte ce este o ţară şi de ce eu nu-mi iubesc ţara.

Pînă şi Eminescu gîndea în umbra acestei neînţelegeri, atunci cînd în Scrisoarea III scria: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta,râulramulMi-e prieten numai mieiară ţie duşman este”  Bineînţeles, că fiind un poet, Eminescu vorbeşte aici metaforic, doar că metafora asta nu merge prea departe ca metaforă. Adică nu face altceva decît să personifice geografia. Şi tocmai aici este rădăcina neînţelegerii despre care vorbesc, anume uitarea faptului că geografia este doar atît, geografie. Geografia nu e niciodată o ţară.

Asta pentru că geografia este în mod funamental omogenă: ia-o pe o potecă şi mergi cu capul în jos cîteva mii de kilometri. Presupunînd că nu o să dai peste sîrmă ghimpată şi că reuşeşti să ocoleşti toate aşezările omeneşti, poteca pe care mergi nu o să-ţi dea nici cel mai mic indiciu că ai trecut dintr-o ţară în alta. Ţărîna e ţărînă peste tot, la fel şi pădurea. E adevărat că verdele e mai intens în anumite zone, dar ar fi absurd să tragem concluzia că în Norvegia (dau exemplul ăsta pentru că acolo a plouat neobişnuit de mult vara asta) plouă mai mult pentru că e Norvegia. Rezultă că geografia, care e compusă din ţărînă, ape şi păduri, e cu totul indiferentă şi radical diferită de tot  ceea ce noi numim ţări.

Ştii că ai de-a face cu ţară atunci cînd ieşi de pe poteca sălbatică şi mergi pe un drum asfaltat. Despre drumurile din România nu e nevoie să mai spun nimic. Se ştie că la noi un kilometru de autostradă costă de zece ori mai mult decît într-o ţară normală şi că avem de o sută de ori mai puţină autostradă decît o ţară normală. Dar ca indiciu despre ce înseamnă o ţară, drumurile sînt ideale. Un drum este o construcţie omenească; felul în care este construit un drum îţi spune foarte multe despre ţara în care te afli; şi la fel orice altă construcţie omenească. Şi aici am ajuns în inima problemei, anume la faptul că doar construcţiile omeneşti au legătură cu ficţiunea pe care o numim ţară.

Acum înţelegem mai bine ce e de fapt o ţară. O ţară este suma construcţiilor omeneşti de pe un anumit teritoriu, teritoriul fiind el însuşi o construcţie omenească, adică linia care demarcă teritoriile şi care prin această simplă demarcaţie le creează. Construcţiile omeneşti pot fi materiale, cum ar fi drumurile, clădirile, trenurile şi aşa mai departe; sau culturale, cum ar fi limba, poveştile, obiceiurile, politica, economia, literatura şi aşa mai departe; cu menţiunea că produsele materiale sînt într-o mai mare măsură influenţate de cele culturale (aici marxiştii m-ar constrazice, poate)

De fiecare dată cînd cineva spune că România este o ţară frumoasă, nu se referă de fapt la România. Se referă la rîu şi la ram (România are mult ram, care e defrişat într-o veselie- copii, nu vă gîndiţi la memoria calculatorului, ram înseamnă altceva la Eminescu), care după cum am văzut, nu sînt România şi nici măcar româneşti. România e formată din cultura ei, din politică, economie, obiceiuri, feluri de a face şi a fi, moduri de a înţelege lumea şi a te raporta la ea şi la cei din jur, drumuri, instituţii, case de locuit.

După ce am făcut dinstincţia aceasta fundamentală, se face puţină lumină în negurile de unde a apărut zicala  „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”. E evident că zicala asta e bazată tot pe neînţelegerea pe care am încercat eu să o spulber aici. Dar chiar dacă a apărut în virtutea ei şi pare a o perpetua, morala ei face totuşi trimitere directă la dincţia dintre geografie şi cultură, sugerînd că tot ce e în neregulă cu România are de-a face cu aceasta din urmă. Dacă ar fi mers un pas mai departe, poate autorul zicalei, oricine ar fi fost el, ar fi reuşit să dezmeticească şi el din neînţelegerea fundamentală care acţiona ca fundal al gîndirii lui. Pentru că nu a făcut-o, nu rămîne aproape nimic din vorba lui de duh.

Dar măcar noi, care am înţeles acum ce e şi ce nu e România, putem încerca să scornim vorbe de duh mai inspirate.

Acum că am spus ce e de fapt ţara mea, aproape că nu mai e nevoie să spun de ce nu o iubesc. Sigur, îmi iubesc limba, care e inextricabil legată cu structura mea psihică, deci cu modul în care conceptualizez şi îmi reprezint lumea. Şi, sigur, sînt multe lucruri de iubit la românitatea noastră, deşi am bănuiala că ce e de iubit la românitatea nostră nu ţine atît de mult de românitatea noastră cît de o constantă universală a umanităţii noastre.

Dar oricum ar sta lucrurile în privinţa asta, rămîne faptul dur şi trist că România, în natura ei de construcţie socială, e un organism şubred, cu drumuri puţine şi cariate, mîncat de tot felul de boli, nu prea bine crescut, prost îmbrăcat, dezorientat şi mai ales care dă aproape constant impresia că are un fund în loc de cap.