Posts Tagged ‘unirea’

De la bun început am știut că eu sînt Idiotul. În același fel nemijlocit în care știi că te îndragostești, de exemplu. După ce am terminat cartea, mi-am spus: iată personajul meu preferat din întreaga literatură universală! Și nu aveam nevoie, pentru a spune asta din tot sufletul, să fi făcut deja cunoștință cu toate personajele literaturii universale, la fel cum pentru a te îndragosti și a spune din suflet că dintre toate femeile de pe fața pămîntului o iubești pe una anume, doar pe ea, ca și cum ar fi singura, nu ai nevoie să le cunoști pe toate.

Un prieten care a terminat recent Idiotul, tocmai îmi spunea, băi Căline, să știi că tu semeni cu Idiotul. Și desigur că m-am bucurat să aud asta, pentru că era o confirmare venită din afară a unui adevăr simțit din interior. Și mi-au mai spus și alții același lucru.

Dintre toate caracteristicile Prințului Mîșkin, cele în care mă regăsesc cel mai mult sînt două. Prima, o naivitate radicală care din afară este foarte ușor confundată cu prostia. A doua, credința în bine, în faptul că nu e nimic mai important pe lume decît binele, a-l face, a-l gîndi, a-l urmări peste tot și mereu. Și asta, văzută din exterior, este tot un fel de prostie, poate mai radicală decît prima.

Recent, un personaj pe care pînă de curînd îl consideram, tot dintr-un fel de naivitate, prieten – nu dintre cei mai apropiați, dar prieten – aproape m-a lovit în Gara de Nord. Nu m-a lovit propriu-zis, doar mi-a pus două degete în bărbie și m-a împins cu o forță mai degrabă moale dar care așa moale cum era, era plină de veninul răutății și al mîniei. De ce? Pentru că mă considera prea naiv și era iritat de naivitatea mea, motiv pentru care, după ce m-a semi-agresat fizic, mi-a și spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață.

Cum am ajuns în situația aceea, e o poveste lungă, pe care o s-o scurtez cum pot. Cu vreo săptămînă înainte, mergeam pe jos de la metrou înspre un prieten care stă nu departe de Unirea. Din momentul în care am ieșit din metrou și pînă la colțul dinspre Splai al magazinului Unirea mi-au ieșit în cale, literalemente în cale, trei ocazii de a face binele pe care le-am ignorat. Prima, o doamnă care se chinuia cu două genți, o sacoșă și un buchet cu flori. Eram în pasjaul care merge ca o strașină pe deasupra liniei de tren înspre ieșirea Magazinul Unirea, cînd s-a oprit chiar în fața mea încercînd să-și rearanjeze povara un pic mai bine, și pentru o secundă care mi s-a părut cît o eternitate eu am dezbătut dacă să o ajut sau nu. Era o doamnă mai degrabă tînără și mi-a fost frică de o interpretare greșită a gestului meu, așa că am înghițit în sec și am ocolit-o, deși nevoia ei de ajutor era reală și la fel și dorința mea de a o ajuta. Cinci metri mai încolo, așezat pe gresia rece și murdară la picioarele bucureștenilor grăbiți, un băiat de vreo 12, 13 ani privea abătut în gol. Nu cerșea, doar stătea acolo pierdut și trist și m-am gîndit atunci că poate nu ar fi atît de rău dacă cineva l-ar întreba ce face, doar atît, ce faci aici? Dar frica și-a arătat din nou colții, o frică greu de descris in detaliu, dar pe care probabil bucureșteanul obișnuit o va înțelege ușor pentru că o experimentează zilnic, anume frica de a deraia de pe șinele pe care sîntem blocați în traiectoria cotodiană prin jungla urbană, sau măcar de a face o stație într-o gară nouă, frica de a ne reaminti că nu sîntem singuri pe lume ci că, din contră, sîntem într-o lume plină de oameni al căror bine depinde, uneori, mai mult de noi decît de ei înșiși. Frica și-a arătat dinții, eu m-am speriat ca un laș (aici nu mai semăn deloc cu Prințul Mîșkin- de fapt întreaga mea asemănare cu el e, evident, doar caricaturală sau cel mult miniaturală) și am mers mai departe. Nici nu apucasem să îmi spăl bine gustul amar pe care mi-l lăsase acest ultim eșec, cînd, chiar la ieșirea din gura metroului, pe partea dreaptă un nene mi-a cerut un leu. Era ciudat, parcă nu mai fusesem niciodată solicitat în felul ăsta, parcă nu mai strigase niciodată după mine binele atît de tare: Prietene, sînt aici. Fă-mă! Era ciudat, dar foarte ușor de ignorat. De obicei cînd cineva îmi cere bani, îl întreb dacă îi e foame și dacă pot, îi cumpăr ceva de mîncare. Dar acum n-am făcut nici măcar asta, pentru că, normal, nu poți s-o faci tot timpul, așa că am mers mai departe buimac, încercînd să-mi dau seama ce se întîmplă.

Trecusem de tribunal și trversasem deja, apropiindu-mă de blocul unde locuia o dată Ștefan Bănică junior și Petre Anghel (cine îl știe pe Petre Anghel?). Știu asta pentru că în spatele blocurilor de pe Bulevardul Unirii am locuit și eu trei ani și ceva, într-o clădire veche, veche, evreiască, cu camere înalte, înalte, imposibil de încălzit iarna, dar destul de răcoroase vara, și am trecut de multe ori pe lîngă Ștefan Bănică jr care odată striga cuiva de la etajul cinci să îi arunce cheile, și pe lîngă Petre Anghel pe care de altfel îl știam destul de bine de la facultate. Chiar aici, în fața blocului în care locuiseră acești doi oameni, dintre care între timp unul a încetat să mai fie celebru iar celălalt a încetat să mai fie în viață, erau trei indivizi dubioși. Erau dubioși judecați după ceea ce se vede, aspectul exterior, și după ceva ce nu se vede, anume ce știam eu despre zona asta, care în ultimul timp e afectată de molima unor droguri foarte diavolești. Cînd m-au văzut, unul dintre ei, un tînar de vreo șaptișpe ani, a făcut cîțiva pași hotărîți înspre mine în timp ce cu o voce smiorcăită mi-a cerut cinci lei: Domnu’, domnu’, vă roog, mor de foame, vă roog, dați-mi cinci lei! Nu mă droghez, vă rooog, dați-mi cinci lei! Să fie limpede, eu în general nu sînt fricos. Nu mă sperie nici cîinii, nici persoanele fără adăpost, nici huliganii, nici drogații de pe stradă, nici polițiștii, nici coșmarurile, nici profesorii severi. În general nu mă sperie nimeni. Bine, poate doar un pic profesorii severi. Dar acum (știu de ce dar nu pot să spun) m-am speriat un pic cînd l-am văzut pe acest tînăr – evident drogat, drogat nu pentru că arăta ca un drogat și era într-o zonă de drogați, ci tocmai pentru că zisese că nu se droghează – venind înspre mine hotărît. O parte din mine, cea mai lașă și inumană, voia să meargă mai departe fără să de vreun semn că a luat conștință de existența aceasta care striga cu o voce sfîșîietoare după cinci lei. O altă parte, cea care seamană mai mult cu prințul Mîșkin, știa că nu poate să treacă mai departe fără să se oprească și să recunoască această existență, să o privească în ochi, și să îi răspundă cumva. Ceea ce am și făcut. M-am oprit, am căutat portofelul în geanta mea de umăr mare în care, ca o femeie, găsesc greu lucruri, am scos cinci lei din portofel, i-am întins oarecum temător și am plecat grăbit mai departe. În cei cinci ani de zile cît timp am fost consilier de probațiune am auzit nenumărate povești despre tîlhării produse în circumstante similare, și toate poveștile astea, din motive ce au legătură cu fluxul de conștiință, au năvălit dintr-o data peste mine cu un zgomot asurzitor, și n-am mai auzit nimic decît zgomotul fricii. Trei pași grăbiți mai încolo, nu mai eram inundat de frică, ci de regrete: că am fost laș, că am ales calea ușoară, că ar fi trebuit să zic: Ah da, ți-e foame? Hai la McDonald’s să mîncăm. Și apropo, de ce ziceai că nu te droghezi?

Regretele m-au chinuit nu doar în seara aia, ci continuau să mă sîcîie și în seara aia în Gara de Nord cînd, mîncînd un falafel la Spring Time cu doi prieteni și jumătate, le povesteam întîmplarea de mai sus și le mărturiseam decizia mea ca pe viitor să procedez astfel încît să nu mai am motive să regret nimic. Chiar atunci, chiar în momentul în care terminam povestea, a venit la masa noastră un alt invid dubios. Gara de Nord e plină de indivizi dubioși, de multe feluri și culori. Acesta era din categoria bețivilor puși pe jecmăneală dar care juca, cum putea mai bine, rolul unui muncitor nedreptățit blocat în București pentru că nu are bani să-și ia bani un bilet pînă la Bistrița Năsăud. Povestea era cusută cu ață albă și chiar și eu, așa naiv și idiot cum sînt, eram perfect conștient de asta. Totuși l-am ascultat, l-am întrebat ce face în București, dacă are copii, și așa mai departe. În timpul ăsta, ne-prietenul meu care mai tîrziu avea să mă violenteze, asculta dezinteresat sau mai degrabă dezgustat. Pentru el, a sta de vorbă cu un astfel de om era evident dovadă de puținătate a minții. Uita că dintre toți oamenii de la masa aia, cel puțin la minte era în momentul ăla chiar el, care uitase de la mînă pînă la gură povestea mea, ale cărei cuvinte încă pluteau în aerul neplăcut de la Spring Time Gara de Nord cînd acest individ și mai neplăcut a venit la masa noastră. După vreo cincispereze minute de povești, i-am spus: Uite, mergem la casă să vedem cît costă biletul pînă la Bistrița. Știam că n-o să fie ieftin, și mai știam și că există posibilitatea ca noul meu prieten să ducă biletul înapoi și să încaseze banii. Am mers cu toții la casa de bilete unde am întrebat cît costă un bilet pînă la Bistrița. Era cam 100 de lei. Fix cît mai aveam eu un portofel. Eram decis să-l cumpăr, dar în același timp eram precaut și voaim să mă asigur că nu sînt tras pe sfoară. Prințul Mîșkin n-ar fi făcut nici măcar asta. Ar fi cumpărat biletul fără să pună întrebări și gata. Eu am pus. Am întrebat-o pe casieră dacă e posibil să fie returnat biletul. Cred că nu m-a înțeles bine pentru că n-a răspuns imediat, ci doar mi-a spus că nu mai sint trenuri spre Bistrița la ora aia. Și atunci eu am zis, pai bine, atunci dați-mi un bilet la primul tren. Casiera îmi dădea indicii oarecum subtile că nu e o idee bună să cumpăr biletul acela, dar eu ca idiotul care sînt, nu m-am prins. Domnul pentru care cumpăram biletul încerca să evite linia vizuală a casierei, dar nu se ascundea propriu-zis, așa că era totuși vizibil pentru aceasta, care ne privea pe amîndoi cu o privire destul de ciudată. M-a întrebat: Pentru el vreți să cumpărați biletul? Da, i-am răspuns, și răspunsul meu s-a reflectat instant într-o grimasă pe fața casierei. Atunci a devenit evident chiar și pentru mine, idiotul, că eram păcălit. Poate ar fi trebuit să plec pur și simplu, dar ca un idiot adevărat, am continuat prin a întreba: de ce, nu credeți că e o idee bună? Normal că nu, mi-a răspuns indignată, știți ce face cu biletul nu? Firește că domnul bistrițean s-a simțit imediat obligat să își demonstreze nevinovăția și a scos o carte provizorie de identitate destul de dubioasă, pe care mi-o arătase și mie deja, fluturînd-o prin fața casierei ca dovadă a statutului său de cetățean serios, și apoi, pentru că fluturatu nu i s-a părut suficient, a încercat să i-l îndese casierei prin orificiul prin care aceasta îți dă biletul.

În acest moment, amicul meu care pînă atunci tăcuse chitic și nu făcuse nimic, a sărit ca un arc la beregata bețivului, pe care l-a împins de cîteva ori și probabil l-ar fi lovit, pentru că ne înșelase. Dar singurul înșelat de acolo fusesem eu, și pur și simplu nu înțelegeam de unde izvorăște excesul de zel al prietneului meu care dintr-o dată era extrem de animat. Dintr-o dată avea o misiune, trebuia să bată hoțul. Bineînțeles, nu puteam să-l las să-și facă de cap, așa că am încercat, prin cuvinte și înduplecări, să-l opresc, moment în care el și-a întors furia înspre mine, care oricum eram idiotul vinovat de toată povestea, pentru că evident dacă ar fi fost după el, n-ar fi pierdut nicio secundă cu bețivanul ăla dubios. Ca să fiu total cinsitit față de amicul meu care aproape m-a bătut, acesta și-a justificat actul de haiducie ca încercare de prevenire prin intimidare. Mai exact, el era convins că bețivul nostru buclucaș o s-o aștepte pe doamna casieră la ieșire și o s-o taie cu lama pe față, așa cum a văzut el de multe ori în Europa, acolo unde și-a primit educația, după cele spuse cu mîndrie de el însuși. Deși e vorba de un pocăit care ar fi trebuit să-și facă educația la piciorul crucii, lui i-a plăcut mult mai mult educația din Europa. Complexul Europa din Colentina, nu contientul Europa. Suum cuique. Aici mi-a spus că sînt un prost care nu știe nimic despre viață, că prin acțiunea mea idioată am pus în pericol o doamnă nevinovată. Poate că așa este. Dar tot ce am vrut eu a fost să fac tot binele pe care puteam sa-l fac în situația respectivă, nici mai mult, nici mai puțin. Și chiar dacă ar fi așa, chiar dacă hoțul nostru ar fi plănuit să se răzbune pe casieră, în ce fel ar fi prevenit asta îmbrînceala aplicată de amicul meu? Oare această violență gratuită și din senin, dacă o astfel de dorință de răzbunare ar fi fost vreodată pusă în aplicare, n-ar fi fost pe ea ca benzina pe foc și nimic altceva? Eu cred ca da. În fine.

Dacă nici povestea asta nu dovedește că eu sînt Idiotul, atunci nimic n-o face. Dar cel mai important lucru pe care îl ilustrează e că nu e ușor să ai mereu urechile deschise la chemarea binelui care te cheamă să-l faci. E greu. E obositor. E via dolorosa. Dar e bine!

Ies din metrou și plantez comod pe una din scările rulante care ne scoate din burta pămîntului înspre lumina zilei. Îmi place metroul, îmi plac scările rulante, îmi place să mă uit la oameni. La metrou, ca și în aeroport, e un aer care se așează pe lucruri ca praful și le dă un anumit lustru. Imaginar, știu, dar real. Pentru că, dacă nu știați, lucrurile imaginare sînt la fel de reale ca celelalte. Undeva la cîteva persoane în fața mea o doamnă în virstă are un fel de cărucior pe care încearcă neîndemînatic să-l aterizeze de pe banda rulantă. Dacă ar fi fost un avion, l-ar fi prăbușit, dar pentru că nu e avion tot ce face e să blocheze pentru o secundă alunecarea oamenilor de pe banda rulanta. Individul din fața mea, căruia i-aș fi zis domn dacă nu ar fi urmat scena pe care urmează să o povestesc, a împărțit secunda de blocaj în două și fix la jumătatea ei a decis să dea frîu liber animalului rău și prost din el. Mai exact, a dat un șut puternic căruciorului care virase deja ușor la stînga, după care el a virat rapid la dreapta accelerînd și bombănind. Doamna în vîrstă a bombănit și ea încercînd patetic să repare ceva din demnitatea care tocmai îi fusese ciobită. Eu nu mai văzusem chiar așa ceva la metrou așa că încercam să înghit nodul de indignare care mi se pusese în gît și să merg mai departe. Ceea ce am și făcut, doar că doi pași mai încolo, înainte de scările de piatră, cineva mă strigă. Trecusem deja de el dar mi-am întors capul. De obicei întorc capul. Un tînăr cu ochelari și un aspect general ce inspira simpatie mă roagă să îl ajut. Vrea să ajungă sus. În prima secundă îmi închipui că e nevăzător și mă uit în ochii lui unde mă întîmpină lumina vederii. Nu e orb. Tragedia lui e e că nu poate să meargă la fel ca mine. Are cerebral palsy (cum îi zice în românește? paralizie cerebrala?), ca fiul lui Mr. White din Breaking Bad, doar că nu are nici cîrje, nici cadru de mers, nici alt ajutor de mers, în afară de mine. Nimic nu mă face mai fericit decît să fac și eu ceva frumos și bun pe lumea asta, și să ajut pe cineva condamnat la o viață de chin kinetic mi se pare frumos. De sus pînă jos trece prin mine un curent format din mai multe feluri de fiori, fiori de milă fără margini (nu pot să-mi imaginez nici măcar pentru o secundă cum ar fi să fiu în locul lui Marian- făcusem deja cunoștință), fiori de dezorientare existențială (de ce trăim într-un univers care permite diferențe atît de mari între indivizi și sorții lor?) și indignare civică (de ce Bucureștiul e o junglă ne-navigabilă pentru oricine se întîmplă să dispună total și fără cusur de uzul celor două picioare din dotare?), în timp ce Marian îmi povestește drama lui zilnică. De obicei trebuie să întrebe de multe ori pînă găsește un binevoitor dispus să piardă zece minute din viața lui ca să urce scările cu el. Cea mai proastă zi a fost cînd a trebuit să întrebe de treizeci de ori pînă a găsit un binevoitor. Azi a trebuit să întreb doar de șapte ori, tu ești al optulea, îmi spune în timp ce se agață de mine ridicîndu-și cu greu piciorul drept și inert pe următoarea treaptă. Eu fierb în continuare de indignare, indignare față de lumea mare și rea indiferentă și oarbă la dramele de lîngă ea. Marian îmi spune că i-ar prinde foarte bine un cadru pentru mers, doar că e 200 de lei și nu își permite. În gîndul meu se înfiripă imediat gîndul, 200 de lei, o nimica toată, eu și prietenii mei (poate chiar ne-prietenii de pe Facebook) putem pune mînă de la mînă pentru a cumpăra cadrul fără ca gestul nostru să ajungă să aibă nici cea mai mică nuanță de sacrificiu în el). Marian, îi spun, n-ai vrea să bem un suc într-o zi? Să-mi dai numărul tău de telefon. El se înseninează la față și îmi spune, de obicei nu găsesc pe cineva să mă ajute să urc scările, să mă cheme cineva la un suc e deja ceva extraordinar. În timp ce eu continuam să mă scald în endorfinele eliberate cu ocazia respectivă, ajungem sus. Marian se reazămă de gura metroului în timp ce eu îmi scot telefonul. Îmi notez numărul lui și îi dau un bip. Să te adaug și pe Facebook, îi spun, gîndindu-ă că e mai ușor să vorbim acolo decît la telefon. Totul e mai ușor pe Facebook, și pe cît e de mai ușor pe atît e de mai fără substanță, dar asta e altă poveste. Îmi spune numele complet, Marian I., care apare în capul liste. Ăsta sînt eu, zice el. Pun degetul pe Marianul virtual și primul lucru care îmi sare în ochi e că avem un prieten comun, și nu orice prieten comun ci tocmai persoana pe care eu venisem să o întîlnesc la Univerii. Măi să fie, zic în sinea mea, funny, foarte funny! Îl cunoști pe Cornel D., întreb? El se uită la mine cu o expresie pe care am înțeles-o doar cinsprezece minute mai tîrziu cînd stăteam la masă cu Cornel D., și spune, da, da, m-a ajutat acum cîteva zile să urc scările, un om foarte bun. I-auzi, mă gîndesc, cine seamănă se-adună! – gîndindu-mă la mine și la Cornel D. Îl părăsesc pe Marian care îmi face o urare cam definitivă pe măsură ce mă depărtez de el, anume să ai o viață frumoasă, pe care eu o interpretez ca izvorînd din durerea a mii de promisiuni nerespectate, nu din altceva. Nu-i cazul pentru așa ceva, îi spun în gînd, o să ne vedem la un suc. Pe Cornel îl găsesc la masă discutând afaceri cu două persoane pe care nu le cunoșteam. Mă prezintă, mă prezint și în primul moment de liniște pe care îl prind îl întreb pe Cornel, îți spune ceva numele Marian I. Cornel se uită la mine puțin nedumerit și mă întreabă, de ce? – ți-a scris și ție vreun mesaj? Eu mă uit înapoi și mai nedumerit și zic, nu, nu mi-a scris, l-am ajutat chiar acum să urce scările aici la metrou. Avea cadru? –întreabă Cornel. Nu, n-avea cadru, de fapt chiar mi-a spus cît de greu îi e să strîngă 200 de lei ca să-și cumpere unul. Peste fața lui Cornel trece o umbră roșie, își aprinde telefonul, intră pe Facebook și îmi arată o poză cu Marian zîmbind fericit sprijinindu-se de un cadru. L-am ajutat acum cîteva zile să urce scările, spune Cornel, și mi-a spus aceeași poveste. În momentul ăla îmi dau seama ce s-a întîmplat și deodată mă simt trădat, dar nu la fel de mult ca dl. Cornel D., care e o persoană mai publică și mai celebră decît mine, și care și pus publicitatea și celebritatea în slujba lui Marian, ajutîndu-l nu doar să își cumpere un cadru dar invitînd lumea să facă donații într-un cont bancar, unde mulți chiar au facut.

Funny, nu?

P.S.

Am continuat să discutăm despre Marian, întorcînd povestea pe toate părțile, dar era limpede ca lumina zilei că fusesem păcăliți, noi și cine știe cîți alții. Da, fără îndoială Marian înșela lumea cu sînge rece. Asta era realitatea. Dar nu toată realitatea. Toată realitatea era că Marian era într-adevăr un individ chinuit care poate se simțea îndreptățit să înșele întreaga lume și pe care în inima mea îl înțelegeam și îl simpatizam chiar și după ce aflasem că mă mințise cu sînge rece. Întrebarea este, după șocul revelației, mai am chef să-l invit la suc? Ar mai vrea el să vină? Nu știu dacă vreau să știu.

Te plimbi pe o stradă aglomerată, prin faţa magazinului Unirea la ora 6 seara, să zicem, şi ai impresia că te plimbi printre oameni. Doar că cei printre care te plimbi nu sînt toţi oameni. Sînt multe bestii deghizate în oameni. Sau demoni cu chipuri de oameni, dacă vreţi. Unii dintre ei ajung la puşcărie, ca cel pe care l-am văzut eu azi, alţii nu ajung pentru că nu-i prinde nimeni. Avea părul lung, creţ şi prins în coadă la spate, slăbănog şi părea extrem de iritat. Executa o pedeapsă de 18 ani pentru viol la spitalul penitenciar Jilava. Dacă vi se pare mult, asta e pentru că nu ştiţi că victima violului a fost propria fiică în vîrstă  de doi ani. De doi ani! Pe de o parte, 18 ani e mult pentru un viol, da. Pe de altă parte, nici 1000 de ani nu ar fi suficient ca să repare răul făcut. În astfel de cazuri, dreptatea e pur şi simplu imposibilă. Asta l-a făcut pe Kant să declare că trebuie să existe o lume de dincolo în care să se facă dreptate, pentru ca simţul nostru moral să nu fie doar o glumă proastă. Dar nu vreau să-mi dau eu cu părerea acum dacă avea sau nu dreptate Kant, vreau doar să spun că ăla nu era om, era bestie sau demon cu chip de om şi sper că a fost violat de numărare ori de colegii lui de cameră.

Tot azi în Jilava, în timp ce aşteptam să înceapă comisia de eliberare condiţionată, citeam un roman. Citind, am avut sentimentul că pierd vremea. De ce, adică, să pierd vremea cu ficţiune cînd sînt atîtea cărţi de ştiinţă, filosofie, istorie, teologie etc de citit? Cu excepţia cazului cînd e vorba de Dostoievski sau altcineva de teapa lui, cititul romanelor e, totuşi, pierdere de vreme.

 

PS: La scurt timp după ce am scris asta, m-am dus in Cișmigiu unde am citit vreo sută de pagini din romanul respectiv.

Cei care ştiu că merg cu bicicleta prin Bucureşti mă avertizau că visul meu pe două roţi o să se termine repede. Dacă nu în urma vreunui accident, atunci sigur vremea urma să îmi pună capac, mi se spunea. Eu, care aveam experienţa unei ierni suedeze pe două roţi (sigur, Suedia era altă lume şi aveam piste dedicate şi curăţate, dar aici vorbesc doar despre vreme), zîmbeam în colţul gurii pentru că ştiam eu mai bine. Azi-dimineaţă fulguia şi era foarte frig, însă cu gluga în cap şi mănuşi în mîini, ar fi putut la fel de bine să fie miezul verii. În general nu sînt singurul biciclist, dar astăzi eram. Eram atît de singur (singur, atît de singur..vorba cîntecului) încît mă întrebam dacă nu cumva singurul biciclist din Bucureşti la ora aia.

Săptămîna trecută, cred că joi seara, eram pe la Unirea, cu bicicleta, şi începea să plouă. Am mers la o patiserie de pe lîngă Gogoaşa înfuriată şi mi-am luat o plăcintă cu dovleac şi una cu brînză dulce. Costau cinci lei amîndouă. În timp ce le cumpăram, la ghişeu vine o bătrînică şi întreabă dacă poate să cumpere ceva de un leu. I se răspunde scurt că nu. Pe mine parcă mă loveşte  ceva în capul pieptului. N-apuc să mă dumiresc, că bătrînica merge la Gogoaşa înfuriată, întreabă acelaşi lucru şi primeşte acelaşi răspuns. Între timp mă dumirisem oarecum, aşa că scot un leu, i-l dau şi îi spun că în mod sigur va putea cumpăra ceva cu doi lei. Se uită la mine bucuroasă şi îmi face cîteva urări de sănătate. Cred era efectiv fericită. Eu m-am simţit bine pe  moment, dar apoi m-am simţit extrem de ruşinat. De ce i-am dat doar un leu? Am realizat apoi că aş fi putut să îi dau şi o sută de lei şi tot nu i-aş fi rezolvat problema. Pentru că şi ea era singură pe lume, şi fără bicicletă.

Mi-am adus apoi aminte de cît de jalnică e lumea în care trăim şi  de faptul că singurul mod autentic de a fi în lumea asta este de a fi în lacrimi, plîngînd cu cei ce plîng. Am căutat adăpost într-un gang de pe bulevardul Unirii, faţă în faţă cu fîntînile luminate şi cu marea casă a poporului la ora mea trei, şi mi-a venit să plîng. Mi-am scos telefonul mobil şi am intrat pe Facebook, această patetică portiţă către omniprezenţă pe care ne-a deschis-o tehnologia, şi mi-am pus un status care spunea că îmi vine să plîng. Extrem de curajos şi extrem de nepotrivit pentru Facebook, pentru că acolo toată lumea vrea să ştie cît de bine îţi merge, nu cît de rău. Status „aşa da”: Sînt la munte. Status „aşa nu”: Copilul meu e grav bolnav , „N-am bani de pîine”, „Patinele mi-au făcut nişte răni urîte la picioare, vreţi poze?”  . Bineînţeles, statusul meu a fost ignorat pe Facebook şi la scurt timp mi-a trecut şi mie curajul şi l-am şters. La urma urmelor, oficial ne merge bine.