Un profet

jordan_peterson

Ce este un profet? Un tip singular de umanitate care a luat naștere în Israelul antic și care, poate, mai există și azi. La întrebarea ce este profetul, în loc de un tip singular…, puteam la fel de bine să răspund, un tip singur… Profetul este singur pentru că este izolat de restul umanității în virtutea misiunii lui, anume aceea de a certa umanitatea. Nu ar fi existat niciodată profeți dacă nu ar fi fost nevoie ca umanitatea să fie certată. Certată pentru că a uitat  și uită iar și iar adevărurile esențiale care sînt fundamentele propriei ființe, ca să rezumăm vina colectivă și recurentă a umanității. Profeții au fost puțini, îi putem număra pe degete, cei mai importanți fiind Isaia, Ieremia, și alți cîțiva. Esențial pentru definiția unui profet este că, spre deosebire de oamenii obișnuiți care văd lucrurile doar din perspectivă umană, profetul vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Și asta nu așa, pur și simplu, ci pentru că Dumnezeu însuși îl invită pe profet să iar parte la punctul de vedere divin. Și, pentru un om, asta nu e floare la ureche. Din contră, nu poate fi considerat nimic mai dificil pentru un om decît să aibă un punct de vedere dumnezeiesc asupra lucrurilor. Profetul aude, efectiv, deși nu literal, vocea lui Dumnezeu, rămînînd astfel cu povara inimaginabil de grea de a trebui să traducă această voce pentru restul umanității. Comparat cu profetul, preotul este doar un funcționar public al experienței religioase, un birocrat, mai exact, care suferă de toate păcatele birocrației. Din acest motiv profetul și preotul nu au făcut niciodată o echipă bună, din contră, au fost mereu în conflict. Dar profetul este în conflict cu întreaga lume, pentru că misiunea lui este să certe lumea. Și totuși, oamenii simt că ceea ce spune profetul este adevărat, în cele mai adînci foruri ale ființei lor. Și îl ascultă. Sau îl omoară cu pietre, ca să nu mai audă vocea care îi ceartă.

Eu cred că profesorul canadian de psihologie Jordan Peterson, este un profet. El însuși ar nega o astfel de acuzație. Ce vreau să spun cu asta e că dintre toți oamenii în viață astăzi (și din ultima suta sau sute de ani), Jordan Peterson este omul prin care Dumnezeu însuși strigă în urechile umanității la fel de tare pe cît astrigat prin Isaia sau Ieremia, de exemplu. Afirmația mea este desigur foarte îndrăzneață și va ridica multe sprîncene (le-ar ridica inclusiv pe ale lui Peterson), dar cred că știu, cît de cît, despre ce vorbesc.  Ce vreau să spun este că nimeni nu mai vorbește astăzi cu puterea lui Jordan Peterson despre lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, ființele umane. Acestea fiind spuse, te invit să descoperi tu însuți cine e Jordan Peterson. YouTube-ul e plin de el. Și, bineînțeles, o să mai scriu și eu despre el, pentru că de cînd l-am descoperit vorbesc despre el aproape ca o moară stricată.

Dezintoxicare planetară

Lumea, adică omenirea în întregul ei, nu e niciodată liniștită. Probabil că n-a fost nici măcar un an fără un război, mai mic sau mai mare, de la începutul timpului. În ciuda a ceea ce se crede în general, lumea nu devine din ce în ce mai bună cu fiecare nouă descoperire științifică și revoluție culturală, ci mai rea. Dovada este secolul 20, care a fost cel mai rău secol din istoria umanității, și secolul 21 care d-abia a început și pare plin de tot felul de promisiuni întunecate față de secolul 20, ca și cum i-ar arăta pumnul rîzînd batjocoritor și i-ar zice, ehe, lasă că-ți arăt eu ce înseamnă să fii rău!
Nu vreau să fiu pesimist și nici nu sînt, dar lucrurile n-arată bine pentru nimeni. Și asta o spun eu care nici nu văd nici nu înțeleg mare lucru din toată grozăvia situației în care ne aflăm. Ce știu eu e că în momentul de față sînt cinci, șase focare de război potențial mondial, dacă nu mai multe, cîteva focare de ebola, cîteva focare de revoltă și revoluție de mase, o grămadă de probleme economice, haos cultural ca rezultat al dezradacinării maselor și ciocinirilor dintre ele, și multe altele. Faptul că echilibrul extrem de fragil al lumii încă se păstrează, ca un om beat care se clatină dar nu cade, te face să crezi că e cineva care parcă ar ține frîiele istoriei, duce bețivul de mînă, ca să continuăm metafora, dar zguduirile din ce în ce mai puternice ne dau de înțeles că mîna care ne ține și ghidează se retrage, ușor, ușor, și că în curînd lumea o să se prăbușească. Să sperăm că o să ne trezim din beție înainte de a se ajunge acolo, deși, slabe șanse să renunțe omenirea la băutura ei preferată, sîngele, și să se trezească din beția puterii, urii și a lăcomiei. E nevoie de cineva, mai puternic și mai lucid, care să-i ia băutura și să o trimită la dezintoxicare. Vestea proastă e că nu există vindecare pentru viciul omenirii, că boala care ne-a ros de la început n-are leac, cel puțin nu unul omenesc. Dacă istoria demonstrează ceva, atunci demonstrează asta cu vîrf și îndesat.

2012 o să fie în 2014

Astronomii au descoperit o cometă care se apropie vertiginos de noi. Doar cînd vine vorba de ameninţări cosmice putem să vorbim despre noi. Doar atunci umanitatea încetează să mai fie o abstacţiune şi devine o realitate palpabilă, în carne şi oase.

Cometa a fost denumită 2012 S1 (să sperăm că n-o să urmeze, după modelul oferit de  Samsung Galaxy, şi o S2, S3…) şi unii oameni de ştiinţă sînt de părere că la momentul de maximă apropiere cu Pămîntul o să fie chiar mai strălucitoare decît Luna. Ceea ce nu e puţin lucru. Încercaţi doar să vă imaginaţi un corp ceresc mai strălucitor decît o Lună plină dar despre care ştiţi bine că nu e Luna. Pe mine mă iau fiori cînd mă gîndesc la asta. Oamenii de știință ne asigură că nu există nicio șansă să fim loviți de cometa asta.   Dar tocmai siguranța oamenilor de știință m-a făcut să mă gîndesc la Melancholia, filmul lui Lars Von Trier. Dacă nu l-aţi văzut, n-ar strica să-l vedeţi. După părerea mea e unul dintre cele mai bune din istoria cinematografiei şi în orice caz unul dintre cele mai bune dintre filmele noi. Unde se poate vedea că știința nu știe întotdeauna. De altfel, știința adevărată va recunoaște întotdeauna că toate teoriile ei sînt provizorii, simple aproximări ale adevărului.

Chiar dacă se numeşte 2012 S1, cometa o să ajungă aproape de Pămînt în Ianuarie 2014, deşi o să fie vizibilă cu instrumente nu foarte sofisticate mult timp înainte de acea dată. Nu ştiu dacă asta dă sau nu apă celor care aşteaptă sfîrşitul lumii în 2012, dar în orice caz ar trebui să dea nişte fiori oricărui om care respiră. Ne aminteşte cît de fragili sîntem, că lumea noastră atîrnă efectiv de un fir de păr, chiar dacă, de aici de jos şi cu soarele strălucind vioi pe cer, ni se pare că Pămîntul nostru e etern. Doar noaptea ne mai aduce aminte de terorile care ne înconjoară. Să nu-mi spuneţi că n-aţi fost niciodată bîntuiţi de vreo teroare în timpul nopţii! Măcar un coşmar înfricoşător, dacă nu ceva mai serios.

Cine vrea, poate să citească aici  mai multe despre cometa asta, despre care s-a spus că probabil o să fie cel mai luminos eveniment din istoria cosmică a Pămîntului.

Uşa blocului

Amabilitatea românilor îşi atinge punctul culminant în preajma uşii de la intrarea în scara blocului. Românii, ştie toată lumea, nu sînt extrem de civilizaţi sau de senini în relaţiile cu ceilalţi. Sîntem toţi plouaţi şi poluaţi de norul toxic format din particulele elementare ale unor  realităţi culturale, politice şi unei socialităţi prost închegate, şi de alţi nori clasici cum ar fi sărăcia, frustrările, visele îngropate sistematic şi aşa mai departe.

Dar în preajma uşii despre care ziceam se întîmplă ceva miraculos. E ca şi cum uşa de la intrarea în bloc este un adevărat portal către o altă realitate socială, prin care oamenii sînt transformaţi ad hoc în reprezentări fidele ale unei umanităţi ideale. În preajma uşii, oamenii îşi dau prioritate, se poftesc unii pe alţii să intre, îşi ţin uşile şi aproape că îşi zîmbesc (zîmbetul, să ne amintim, e interzis în relaţiile dintre români, după cum în relaţiile dintre danezi e obligatoriu).

Desigur, lucrul ăsta e valabil doar pentru cei care intră în blocul lor, pentru că atunci cînd intri într-un bloc care nu e al tău, toată amabilitatea se transformă într-o suspiciune duşmănoasă, reminiscentă şi purtătoare a tuturor fricilor pe care individul le-a avut în întreaga istorie a speciei faţă de străin, faţă de cel care e din altă parte şi care din acest motiv e perceput ca o ameninţare.

 

Sfîrșitul lumii vine din Ferentari

Știți gluma aia, cum că românii nu au de ce să se sperie de sfîrșitul lumii, dat fiind că ei sînt oricum cu vreo sută de ani în urmă? Aia e o glumă, dar realitatea e alta și e tristă. Ferentari e pentru bucureșteni un cartier care simbolizează tot ce e mai rău în oraș și poate în lume. Eu aș zice mai mult: Ferentari nu e doar sfîrșitul Bucureștiului, în sensul de periferie. Ci e și sfîrșitul lumii, dacă prin lume înțelegem viață socială organizată astfel încît să facă posibilă supraviețuirea umanității. Căci în Ferentari, umanitatea dă înapoi în fața heroinei, sărăciei, legii junglei, gunoiului. Cei mai mulți dintre noi habar nu au cum se trăiește acolo. Sînt unii pe care serviciul îi trimite pe acolo. Dar cel mai trist e că sînt oameni, foarte mulți normali, alții traficanți de droguri, foarte mulți dependenți de heroină, care efectiv trăiesc acolo. Să te muți acolo înseamnă practic să îți condamni familia la moarte socială și poate chiar moarte fizică. Am văzut destule familii distruse din cauza faptului că n-au avut bani de casă în altă parte a orașului. Poate casele sînt mai ieftine în Ferentari, dar prețul pe care trebuie să îl plătești pînă la urmă e incredibil de mare.

Știți reclama aia făcută de Petrom, parcă, în care gps-ul ia ca reper diverse gunoaie? La următoarea grămadă de gunoi faceți la dreapta,  spune o voce de femeie care joacă rolul gps-ului. La radio sună, evident, ca o exagerare. În Ferentari e efectiv posibil să te ghidezi după gunoaie și uneori practic imposibil să ajungi unde vrei din cauza lor, după cum reiese din poza de mai jos.

Murdari de lavă şi respirînd cenuşă

În calitate de consilier de probaţiune ce (încă) sînt, iau contact cu diverşi funcţionari publici.  Şi consilierul de probaţiune e tot o specie, ce-i drept ciudată, de funcţionar public. Astăzi eram în arhiva judecătoriei sectorului 4, încercînd să văd un dosar penal. De obicei asta înseamnă să stai la o coadă încurcată, într-o încăpere mică şi sufocantă, cu menţiunea că locul ăsta depinde de la o judecătorie la alta. Dar tensiunea care pluteşte în aer nu se datorează spaţiilor închise determinate de arhitectură, ci spaţiilor închise din minţile noastre. Doamna de la arhivă tratează pe cei care vor să consulte dosare penale cu o atitudine descrisă de un cuvînt cît se poate de românesc inventat parcă anume pentru o realitate cît se poate de românească, anume sictir.  Haideţi doamnă odată, hotărîţi-vă ce vreţi!, ţipă ea la o doamnă vopsită blond şi trecută binişor de prima tinereţe, poate şi de a doua. Doamna blondă e descumpănită o secundă, apoi intră într-o defensivă timidă: Sînt avocat şi vă cunosc de trei ani, doamnă! Un spectacol trist: doamna blondă e nevoită să facă apel la un trecut comun cu funcţionara publică, pentru a fi tratată cu decenţă sau ca o fiinţă umană. Un alt funcţionar public de la arhivă se bagă în vorbă şi întreabă: pe cine sînteţi supărată, doamnă?  Nu sînt supărată, răspunde doamna blondă, doamna e supărată!

În momentul ăla eu fierb şi îmi vine să ţip aşa de tare încît să mă audă toată ţara asta supărată: Problema e că trăim într-o ţară în care toată lumea e supărată pe toată lumea şi ne tratăm unul pe altul ca pe animale. Vorba celor din The Simpsons: sîntem ori nişte fiinţe umane sub-mediocre ori nişte fiare sălbatice strălucite, sau cel puţin asta e percepţia fiecăruia despre celălalt.

Condiţia românităţii este, după mine, aceasta: o privire suspicioasă ce se aşteaptă la ce e mai rău de la celelalte priviri suspicioase ale celor din jur. Rezultatul e un mediu social toxic, cu izbucniri vulcanice frecvente din partea noastă şi a celorlalţi. Murdari de lava cocinei în care trăim şi respirînd cenuşa umanităţii noastre fumegînde.

Delicioasă putrefacție

Surströmming e numele unei specialități culinare suedeze. E vorba de herring proaspăt din marea Baltică, care pe parcursul unui proces de fermentație în butoaie și apoi în conserve, ajunge să nu mai fie deloc proaspăt dar totodată ajunge una dintre cele mai iubite și în același timp urîte specialități culinare suedeze. Căci cînd vine vorba de Surströmming, din cîte aud există doar două posibilități: să-l iubești sau să-l urăști. Surströmming se vinde în niște conserve care arată ca niște bombe care stau gata să explodeze. Cineva care nu știe despre ce e vorba și vede conservele astea într-un supermarket, se poate speria serios sau îi poate veni ideea de a alerta serviciul de protecție a consumatorului. Din motivul ăsta, comercializarea acestei…bombe culinare a fost interzisă în anumite locuri, cum ar fi aeroportul din Stockholm.

Însă cînd desfaci o astfel de conservă nu riscul de explozie e cel care ar trebui să sperie, ci mai degrabă mirosul toxic eliberat din fabrica de bacterii ce a lucrat non-stop în cutia metalică. Din cauza mirosului, în Suedia e interzis prin lege să desfaci o astfel de cutie în casă. Ai voie s-o desfaci și s-o consumi doar în aer liber. Asta mie îmi sună ca o invitație oficială la picnic din partea statului. Ce stat drăguț e statul Suedez, mai că-ți dau lacrimile cînd te gîndești la ce relație..personală vrea să aibă cu cetățenii lui. N-am avut (ne)norocul să miros cu propriul meu nas chestia asta stricată între limitele comestibilului, dar din cîte aud nu există miros pe lume care să se compare cu el. Altfel spus, dacă ar fi un concurs pentru desemnarea celui mai puturos (nu în sensul de leneș) miros din lume, Surströmming ar cîștiga cu ușurință.

Se pare că specialitatea asta Suedeză își are originea, ca atîtea alte specialități, culinare sau de alt fel, într-un accident istoric. Adică, metoda asta s-a dovedit a fi foarte bună în a transporta pește pe distanțe mari cînd nu ai o hală frigorifică. Omul, inteligent cum îl știm, a învățat să călărească, ca să zic așa, putrefacția (tehnic e fermentație, dar nici putrefacție nu e departe de adevăr și sună mai bine), și s-a înțeles cu ea să-l ducă exact pînă la stația unde avea nevoie să coboare, adică stația dinaintea capătului de linie al necomestibilității totale.

Astfel omul, chestia asta în care se amestecă frumosul și urîtul, binele și răul, inteligența și prostia, pe scurt suma contrariilor prin excelență, a reușit să creeze un fel de mîncare după chipul și asemănarea lui: perfectă combinație între putrefacție și rafinament, atracție și repulsie, utilitate și gratuitate absolută a poftei.

Poftă bună ?