Nimic nu e ca cafeaua

Pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta, cafeaua e un lucru care îţi îndulceşte truda cotidiană, chiar şi cînd o bei fără zahăr, ca mine. Pentru unii însă, cafeaua are o reputaţie proastă. E adevărat că e un drog psihoactiv şi creează dependenţă, dar dependenţa de cafea  nu are nimic în comun cu dependenţa de heroină sau tutun. Din contră, studiile arată că, deşi cafeaua nu are numai efecte pozitive asupra sănătăţii, efectele negative sînt în orice caz contrabalansate de cele pozitive.

Ieri am citit un studiu foarte serios care a descoperit că cei care beau cafea trăiesc mai mult decît cei care nu beau. Studiul a reuşit să izoleze variabila cafea de alte variabile are stilului de viaţă şi a ajuns la concluzia asta. Adică, de obicei fumătorii sînt şi băutori de cafea. Acestea, cafeaua şi tutunul, sînt două lucruri diferite cu efecte diferite. Cînd vrei să vezi care efectul cafelei asupra speranţei de viaţă, trebuie să te asigură că în rezultatele tale nu ai de fapt de-a face cu efectele fumatului. Ce trebuie să faci, este să te asiguri că observaţiile tale iau în considerare doar cafeaua, fără alte elemente de stil de viaţă. Şi asta a făcut studiul ăsta, care ajuns la concluzia că băutorii de cafea trăiesc mai mult.

Ce e important de subliniat este că studiul nu a reuşit să stabilească o relaţie de tip cauză-efect, adică să explice ce anume din cafea face să crească speranţa de viaţă, ci doar să observe o corelaţie între consumul de cafea şi o viaţă mai lungă.

Cred că m-am cam învîrtit  în jurul cozii. Să mă iertaţi, zilele asta nu am deloc mintea limpede, cu toată cafeaua pe care o beau. Cine vrea să citească studiul şi să tragă propriile concluzii, o poate face aici.

Dumnezeul lui Darwin

În urmă cu mai bine de un an, am citit o carte care a însemnat enorm pentru evoluţia mea intelectuală. Cartea era scrisă de unul dintre cei mai mari biologi ai momentului, Kenneth Miller, şi se chema Finding Darwin’s God (Găsindu-l pe Dumnezeul lui Darwin). Nu pot să las ocazia asta să treacă fără a mă lăuda că după ce i-am citit cartea, am avut şi un foarte scurt schimb de emailuri cu dl. Miller, ceea ce la vremea respectivă  m-a făcut foarte fericit.

Acum, ce e interesant în legătură cu Miller şi cu cartea lui, e că acest domn biolog este şi un catolic practicant. În general, biologii nu prea sînt credincioşi, spre deosebire de fizicieni care în general sînt. Deşi e credincios, Miller a fost unul cel care a demontat argumente creaţionismului ştiinţific, jucînd un rol important în procesele în care se discuta ce anume să se predea în şcoli, evoluţionism sau creaţionism. Ştiţi foarte bine că în America toate se rezolvă cu procese. Recent citeam undeva că nişte spitale de acolo au dat în judecată nişte mari producători de tutun pentru că au tratat bolnavi care le fumaseră tutunul. Comic, nu-i aşa? Pe undeva pe acolo a fost uitat faptul fundamental că ţigara şi-o bagă fiecare sigur în gură, de bună-voie şi nesilit de nimeni, ca la căsătorie. (Nu vreau să insinuez că ar fi căsătoria o formă de sinucidere, deloc!)

Revenind la Dumnezeul lui Darwin, Miller, după ce demonta unul cîte unul toate argumentele creaţioniştilor, mai ales pe cele ale aşa numitului young earth creationism, arăta că Dumnezeu se implică în cursul evoluţiei printr-o misterioasă manipulare a ADN-ului la nivel cuantic. Genele, adică, fiind atît de mici, ar fi cumva susceptibile la influenţa fenomenelor cuantice. Cartea a fost foarte bine primită în general, dar criticată pentru ideea asta, că evoluţia ar fi influenţată în vreun anume fel de sub-lumea cuantică. Azi dimineaţă, am dat peste un articol care poate fi citit aici în întregime  în care tocmai asta se argumenta. Mai exact, se arăta că ADN-ul poate discerne între anumite stări cuantice şi este influenţat de către acestea. Sigur, aici se termină bruma mea de ştiinţă, aşa că nu merg mai departe pentru că nu înţeleg mai mult. Mă mulţumesc doar să arăt că ce era pentru Miller calea, care acum cîţiva ani cînd a fost propusă a fost luată în rîs, prin care Dumnezeu acţionează într-un univers care altfel pare a fi condus de legi mai stricte sau mai haotice dar în orice caz implacabile, este confirmat de descoperirea asta recentă.

De ce ne prinde Facebook-ul

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.

Între două lumi

Viața nu mai e de foarte mult timp o chestiune simplă, dacă o fi fost vreodată simplă…Se crede că viața are loc în lume, dar de fapt există un număr mare de lumi, fiecare cu felul ei special de viață. În primul rînd există lumea fiecărui individ de pe lumea asta. Cineva spunea că fiecare individ e un eveniment unic in istoria universului, deoarece trăirile, simțirile, gîndurile și felul particular de a vedea lumea al unui individ oarecare nu vor mai fi niciodată repetate. Apoi sînt lumile sociale: lumea socială a avocaților e foarte diferită de lumea socială a vînzătorului de ziare.

Adînc plantată în noi e dorința de a ne face simțită prezența în cît mai multe lumi,  ca și cum existența ar putea fi înmulțită cu ea însăși sau ridicată la vreo putere. Ăsta e unul dintre motivele pentru care scriu eu, de exemplu. Gîndul că existența mea poate avea un efect de undă, ca un val care se amestecă cu alte valuri, în lumile altora, mă face să simt că trăiesc mai intens. Fiecare își ia de pe unde poate ceea ce vorbitorii de engleză numesc kick-ul, nu-i așa? Bine că nu am nevoie chimicale pentru asta.

În ultimul timp m-am apucat să scriu un blog în engleză, cu speranța că pot atinge și mai multe lumi, din moment ce aproape toată lumea  vorbește engleză. Sînt perfect conștient că blogul în engleză e la fel de inutil ca și acesta, dar se pare că lucrurile de care sîntem conștienți nu au mare efect asupra conduitei noastre. De exemplu un fumător e conștient că țigările sînt criminale (după niște studii recente se pare că la fiecare trei țigări se produce o mutație genetică în genom-asta pe lîngă cancer, dinți galbeni și alte recompense nenumărate de genul ăsta pe care le oferă fumatul celor care și-au dedicat viața marilor producători de tutun), dar fumează netulburat  ca și cum fumatul ar fi un fenomen natural pe care nu are rost să încerci să îl schimbi. La urma urmelor, te simți așa de bine!! Și mai ești și cool, pe deasupra.

La fel și eu: sînt conștient că valurile mele se topesc înainte de a atinge țărmurile altor lumi, dar asta nu mă oprește să scriu în continuare ca și cum aș fi un aparat de scris stricat. Faptul că acum am două bloguri înseamnă că mă împart între două lumi ca între două iubiri. Doar că astea nu sînt deloc iubiri, sînt doar niște surogate pe termen scurt.