Nea Stan și Kierkegaard

În urmă cu mai mulți ani, un vecin beligerant obișnuia să arunce peste gardul bunicilor mei resturile fermentate de la cazanul de țuică. El voia din tot sufletul să facă rău și chiar credea că face. Știu că voia să facă rău pentru în copilărie mi-a otrăvit cel puțin un cîine, și cu tataie a avut mereu de împărțit cîte ceva. Bunicul meu e un om bun, nu și-a pus inima în pericol luîndu-se la ceartă cu el, l-a lăsat să arunce linișit gălețile pline de prăștină puturoasă la noi în curte. Astăzi am cules cu tataie o găleată mare de prune din niște pruni mici și prodigioși care crescurseră pe lîngă gard. Știi unde sînt prunii ăștia, m-a întrebat tataie. Nu știam. Din prăștina pe care o arunca nea Stan peste gard, era plină de sîmburi.

M-a inundat atunci bucuria de a vedea încă o dată confirmat adevărul unor vorbe spuse de Kierkegaard. El spunea că doar Dumnezeu poate să facă bine cu adevărat, pentru că doar El poate să urmărească pînă la cap firul cauzal al acțiunii Lui. Noi oamenii sîntem mai orbi. Putem să vrem binele sau răul, și intenția noastră e de o importanță absolută, dar doar pentru noi și soarta noastră temporală și cea eternă. Pentru că odată ajunsă în lume, adică odată scăpată din mînă și intrată în fluxul cauzal cvasi-infinit al lumii (care pentru Dumnezeu e transparent ca o lacrimă, dar pentru noi e o masă vîscoasă de nămol în care nu vedem dincolo de oglinda propriului ochi), intenția noastră se poate transforma în orice, inclusiv în opusul ei, după cum ilustrează foarte bine povestea cu vecinul meu, care vrînd să facă rău, a făcut să crească o pădure de pruni roditori din care mamaia face gem de cîteva veri bune.

Tot Kierkegaard este cel care mi-a spus pentru prima dată că în ciuda tuturor aparențelor, există pe lume o dreptate fundamentală care înghite toate nedreptățile. Poate o să spun altă dată mai mult despre asta. Pînă atunci, chiar și faptul că odată semănată, sămîța răului se poate transforma în bine, mi se pare o dovadă foarte bună pentru dreptatea asta care, știu, pare destul de greu de observat la prima vedere.

Uite zorii

N-am mai scris niciodată pe blog la ora asta (5 a.m.), dar somnul n-a fost prieten cu mine în noaptea asta, așa că am zis să profit cumva de insomnie. Nici nu știu despre ce vreau să scriu, știu doar că uite scriu.

În seara asta am fost la deschiderea retrospectivei Jiri Menzel, la cinema Studio. A rulat Cutting it short, o comedie poetică și luminoasă care i-a făcut pe mulți din sală să rîdă isteric. Pe mine a reușit să mă facă să rîd doar în hohote. Dar partea cu adevărat frumoasă a serii a fost că însuși Jiri Menzel a fost acolo și a răspuns la întrebările publicului. Eu n-am pus întrebări pentru că eram prea ocupat să-l filmez cu N8-ul meu care e primul telefon care filmează foarte bine și la distanță. Care, adică, folosește cei 12 MP ai camerei foto pentru zoom-ul la distanță astfel încît rezoluția imaginii rămîne mare chiar și la zoom maxim. Aș vrea să vă arăt cît de bine, dar nu prea pot încărca videouri pe blog pe versiunea asta gratis. Trebuie să recunosc: nu sînt blogger adevărat! Sînt un diletant, în blogging și în toate celelalte chestii pe care le mai fac în viața asta.

La final, a fost bere cehească, țuică românească, pălincă, vreo două feluri de lichior și alte băuturi alcoolice. Cred că doar în Romania și probabil în Cehia e posibilă o astfel de after-party. Adică, în alte țări mai „civilizate” probabil n-ar fi fost atît de mult alcool la un astfel de eveniment.

Mîine e ultima mea zi de libertate, căci de miercuri revin la jobul de opt ore pe zi la birou. Asta n-ar fi fost așa de mare tragedie dacă mi-aș fi terminat de scris teza, dar nu prea mi-am terminat-o. Și ziua de mîine, care ar fi fost ultima zi pe care aș fi putut s-o petrec în întregime la BCU scriind, e acum compromisă pentru că n-am putut să dorm în noaptea asta. O să merg oricum la BCU, dar probabil în loc să scriu o să stau cu ochii pe tavanul de sticlă, adică pe cer, visînd la te miri ce cu ochii deschiși sau chiar închiși, mă aștept, dat fiind că o să mă prindă somnul exact atunci cînd o să vreau mai puțin. Acum cînd îl doresc din tot sufletul, mă ocolește. Ciudat mai e și somnul ăsta. Ca toate lucrurile omenești, de altfel.

Uite, se luminează. Kierkegaard scria undeva așa: Mă simt atît de obosit încît simt că aș avea nevoie de o eternitate ca să mă odihnesc, atît de tulburat încît simt că aș avea nevoie de o eternitate să-mi uit durerile. Aș vrea să pot să dorm atît de mult încît să mă trezesc un om bătrîn și apoi să mă culc din nou și să dorm somnul veșnic.   

Eu nu mă simt chiar așa. Dar simt că trebuie să-mi cer scuze față de Kierkegaard.  Pe cinci luna asta a fost ziua lui și eu n-am scris nimic despre el, deși e omul pe care-l iubesc cel mai mult între toți muritorii. Sper să nu se supere mama, care îmi mai citește blogul din cînd în cînd, citind asta.