Uşa blocului

Amabilitatea românilor îşi atinge punctul culminant în preajma uşii de la intrarea în scara blocului. Românii, ştie toată lumea, nu sînt extrem de civilizaţi sau de senini în relaţiile cu ceilalţi. Sîntem toţi plouaţi şi poluaţi de norul toxic format din particulele elementare ale unor  realităţi culturale, politice şi unei socialităţi prost închegate, şi de alţi nori clasici cum ar fi sărăcia, frustrările, visele îngropate sistematic şi aşa mai departe.

Dar în preajma uşii despre care ziceam se întîmplă ceva miraculos. E ca şi cum uşa de la intrarea în bloc este un adevărat portal către o altă realitate socială, prin care oamenii sînt transformaţi ad hoc în reprezentări fidele ale unei umanităţi ideale. În preajma uşii, oamenii îşi dau prioritate, se poftesc unii pe alţii să intre, îşi ţin uşile şi aproape că îşi zîmbesc (zîmbetul, să ne amintim, e interzis în relaţiile dintre români, după cum în relaţiile dintre danezi e obligatoriu).

Desigur, lucrul ăsta e valabil doar pentru cei care intră în blocul lor, pentru că atunci cînd intri într-un bloc care nu e al tău, toată amabilitatea se transformă într-o suspiciune duşmănoasă, reminiscentă şi purtătoare a tuturor fricilor pe care individul le-a avut în întreaga istorie a speciei faţă de străin, faţă de cel care e din altă parte şi care din acest motiv e perceput ca o ameninţare.

 

Murdari de lavă şi respirînd cenuşă

În calitate de consilier de probaţiune ce (încă) sînt, iau contact cu diverşi funcţionari publici.  Şi consilierul de probaţiune e tot o specie, ce-i drept ciudată, de funcţionar public. Astăzi eram în arhiva judecătoriei sectorului 4, încercînd să văd un dosar penal. De obicei asta înseamnă să stai la o coadă încurcată, într-o încăpere mică şi sufocantă, cu menţiunea că locul ăsta depinde de la o judecătorie la alta. Dar tensiunea care pluteşte în aer nu se datorează spaţiilor închise determinate de arhitectură, ci spaţiilor închise din minţile noastre. Doamna de la arhivă tratează pe cei care vor să consulte dosare penale cu o atitudine descrisă de un cuvînt cît se poate de românesc inventat parcă anume pentru o realitate cît se poate de românească, anume sictir.  Haideţi doamnă odată, hotărîţi-vă ce vreţi!, ţipă ea la o doamnă vopsită blond şi trecută binişor de prima tinereţe, poate şi de a doua. Doamna blondă e descumpănită o secundă, apoi intră într-o defensivă timidă: Sînt avocat şi vă cunosc de trei ani, doamnă! Un spectacol trist: doamna blondă e nevoită să facă apel la un trecut comun cu funcţionara publică, pentru a fi tratată cu decenţă sau ca o fiinţă umană. Un alt funcţionar public de la arhivă se bagă în vorbă şi întreabă: pe cine sînteţi supărată, doamnă?  Nu sînt supărată, răspunde doamna blondă, doamna e supărată!

În momentul ăla eu fierb şi îmi vine să ţip aşa de tare încît să mă audă toată ţara asta supărată: Problema e că trăim într-o ţară în care toată lumea e supărată pe toată lumea şi ne tratăm unul pe altul ca pe animale. Vorba celor din The Simpsons: sîntem ori nişte fiinţe umane sub-mediocre ori nişte fiare sălbatice strălucite, sau cel puţin asta e percepţia fiecăruia despre celălalt.

Condiţia românităţii este, după mine, aceasta: o privire suspicioasă ce se aşteaptă la ce e mai rău de la celelalte priviri suspicioase ale celor din jur. Rezultatul e un mediu social toxic, cu izbucniri vulcanice frecvente din partea noastă şi a celorlalţi. Murdari de lava cocinei în care trăim şi respirînd cenuşa umanităţii noastre fumegînde.

Living in the underground

For thousands of years we have lived in the sunlight. By sunlight I’m referring  not to the actual sunlight, but to the space of meeting between human beings which was the natural locus of life.

Because there was no technology and no organizations in the modern meaning of the word to mediate between individuals, they were forced to meet and to make life happen in real life encounters. But as social life grew more complex and technology came on the scene, life has undergone radical changes. I used  “undergone” on purpose, because, indeed, it may be said that life has gone underground.

Life as we live it today is no longer taking place in the sunlight, but in the underground of a very complicated social-technological world. Take me, for example. Before modern age, if I wanted to make myself heard, I would have been forced to go into the public square and shout at the passers-by. Today, I can sit comfortably in my Swedish chair and use the internet to shout at the world. Of course, I have no reason to believe that somebody will actually hear me, but the very fact that I cannot know this for sure and the fact that the web (world wide web) is practically spreading all over the world, gives me the naïve faith that my voice will have some kind of echo. Because Google, arguably one of the most entities in the world, has not as yet taken notice of me, I have to rely on Facebook to enhance visibility.

Now that I’ve mentioned Facebook, the thought comes into mind that this is one of the most prolific forms that the underground has taken. I no longer need to speak to a close friend about what’s troubling me, because now I can let the whole Facebook community know what’s up merely by updating my status. Unlike the toxic and useless World of Warcraft or even Second Life, Facebook has managed to build a fully respectable reputation for what is just another instance of the underground. This is not to say that the underground is bad. As in the case of the metro (subway) network, it turns out that all the modern life forms that function in the underground are highly efficient. It’s just that they lack sunlight.