Fericirea mea eşti tu

Nu ştiu cum s-a strecurat în noi viermele care ne-a făcut să uităm cel mai important lucru din lume, şi care acum e un secret, pentru că l-am uitat. Secretul este că fericirea individuală e o iluzie, o neînţelegere, o minciună; pentru că fericirea există doar în spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este întîlnirea cu oamenii. E imposibil să ne imaginăm un Robinson Crusoe fericit, la fel cum e imposibil să ne imaginăm fericit un tiran absolut care ar reuşi să stpînească întreaga lume: pentru amîndoi  fericirea e imposibilă, pentru că amîndoi sînt singuri.

Viermele acesta scîrbavnic nu doar a făcut un secret din ceea e trebuia să fie limpede ca lumina zilei, dar a întors pe dos acest adevăr: ne-a strecurat în inimă minciuna veninoasă că fericirea e satisfacţia pe care individul o obţine pe cheltuiala celor din jur, adică în ciuda lor. Fericirea, ne spune cu gura lui spurcată viermele, este bunul pe care tu îl meriţi şi pe care trebuie să îl storci de la ceilalţi, cu orice preţ, călcînd pe cadavre, eventual. Muşcătura asta veninoasă e veche de cînd lumea: homo hominis lupus est nu e deloc o vorbă recentă.

Aşa se face că astăzi ne învîrtim buimaci şi beţi în căutarea fericirii prin buzunarele celor din jur, cum ar veni. Rezultatul e, şi nu putea să fie altfel, o nefericire cronică şi generalizată, buzunare rupte şi degete însîngerate. Pentru că secretul fericirii, oricît de mult ne-ar displăcea ideea de bază din spatele lui, e de o simplitate matematică (matematica e frumoasă şi limpede, după ce o înţelegi): fericirea mea e direct proporţională cu fericirea celor din jurul meu. Altfel spus: fericirea mea ajunge la mine însumi doar pe ocolite, după ce a trecut prin cei din jurul meu.

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întîi, spunea Christos undeva încercînd să ne arate o cale de ieşire din homo hominis lupus. 

Omul modern și cușca de fier a timpului

Zilele astea mi-am luat un ceas. E Fossil, metalic, mecanic, automatic, frumos și îmi strînge mîna cu o atingere fermă și plăcută. La început mă gîndeam că aș prefera o curea de piele, dar apoi am înțeles că ceasul meu metalic, strîngîndu-mi încheietura și arătîndu-mi mereu timpul, e un simbol excelent pentru modernitate.  Pentru Max Weber, modernitatea era o „cușcă de fier”, o metaforă prin care el voia să spună multe lucruri, dar înainte de orice voia să spună că odată cu modernitatea, viața a intrat sub tirania timpului. Pentru omul modern, timpul este împărțit cu exactitate iar viața trebuie să se încadreze cu exactitate în împărțirea aceasta, în secunde, minute, ore, zile, săptămîni, ani. De exemplu, avem libertatea să ne trezim la ora zece (unii dintre noi, mai norocoși), însă nu vom uita nicio secundă că ne-am trezit la ora zece.  Ce simbol mai potrivit pentru modernitate, decît un ceas făcut în întregime din oțel inoxidabil? Prin modul delicat dar ferm în care îmi strînge   încheietura, e un simbol perfect pentru cușca de fier a timpului care își exercită supremația inexorabilă asupra vieții.