Nu ştiu cum s-a strecurat în noi viermele care ne-a făcut să uităm cel mai important lucru din lume, şi care acum e un secret, pentru că l-am uitat. Secretul este că fericirea individuală e o iluzie, o neînţelegere, o minciună; pentru că fericirea există doar în spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este spaţiul de întîlnire dintre oameni; fericirea este întîlnirea cu oamenii. E imposibil să ne imaginăm un Robinson Crusoe fericit, la fel cum e imposibil să ne imaginăm fericit un tiran absolut care ar reuşi să stpînească întreaga lume: pentru amîndoi fericirea e imposibilă, pentru că amîndoi sînt singuri.
Viermele acesta scîrbavnic nu doar a făcut un secret din ceea e trebuia să fie limpede ca lumina zilei, dar a întors pe dos acest adevăr: ne-a strecurat în inimă minciuna veninoasă că fericirea e satisfacţia pe care individul o obţine pe cheltuiala celor din jur, adică în ciuda lor. Fericirea, ne spune cu gura lui spurcată viermele, este bunul pe care tu îl meriţi şi pe care trebuie să îl storci de la ceilalţi, cu orice preţ, călcînd pe cadavre, eventual. Muşcătura asta veninoasă e veche de cînd lumea: homo hominis lupus est nu e deloc o vorbă recentă.
Aşa se face că astăzi ne învîrtim buimaci şi beţi în căutarea fericirii prin buzunarele celor din jur, cum ar veni. Rezultatul e, şi nu putea să fie altfel, o nefericire cronică şi generalizată, buzunare rupte şi degete însîngerate. Pentru că secretul fericirii, oricît de mult ne-ar displăcea ideea de bază din spatele lui, e de o simplitate matematică (matematica e frumoasă şi limpede, după ce o înţelegi): fericirea mea e direct proporţională cu fericirea celor din jurul meu. Altfel spus: fericirea mea ajunge la mine însumi doar pe ocolite, după ce a trecut prin cei din jurul meu.
Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor mai întîi, spunea Christos undeva încercînd să ne arate o cale de ieşire din homo hominis lupus.
