Sufletul meu prost și sufletul lui Proust

Scriam data trecută despre faptul că Proust mi-a zărănicit un proiect literar, că dacă m-aș apuca să scriu povestea respectivă, n-aș putea s-o fac fără sentimentul că îl plagiez pe el, care, ziceam eu, a scris odată pentru totdeauna, într-o formă literară desăvîrșită, despre iadul pe care cel care descoperă că a fost trădat în fiecare secundă a  poveștii lui îl trăiește retroactiv, atunci cînd momentele cheie ale fostei iubiri trebuie reinterpretate în lumina trădării ieșite la lumină.

Dar citindu-l în continuare pe Proust am descoperit că îl plagiasem deja, înainte chiar de a-l fi citit. Am trăit odată voluptatea de a fi intuit ce urma să spună Heidegger în următoarea frază, în timp ce îl citeam. Ajunsesem să vibrez pe aceeași frecvență cu e într-o asemenea măsură încît la un moment dat mi-am spus în gînd: dar dacă așa stau lucrurile, atunci de aici rezultă cutare lucru. Iar în urmăoarea propoziție Heidegger mi-a redat gîndul, cuvînt cu cuvînt. Poate ochii îmi fugiseră, fără să-mi dau seama, în josul paginii, și așa se explică virbarea mea pe aceeași frecvență cu Heidegger, ceea nu-mi mai lasă prea mult spațiu pentru auto-măgulire.

Acum două zile, în timp ce îl citeam Proust, am dat peste pasajul următor:

„O să primesc o scrisoare de la Gilberte, îmi va spune, în sfîrșit, că m-a iubit întotdeauna și îmi va explica motivul misterios pentru care a fost silită  să îmi ascundă, pînă astăzi iubirea ei, prefăcîndu-se că poate fi fericită fără să mă vadă, motivul pentru care și-a luat înfățișarea unei Gilberte simplă prietenă de joacă.” În fiecare seară îmi închipuiam această scrisoare, credeam că o citesc, îmi repetam întruna fiecare frază a ei. Dintr-o dată, mă opream, înspăimîntat, înțelegeam că dacă aș fi primit o scrisoare de la Gilberte, aceasta nu ar fi arătat așa, de vreme ce textul pe care mi-l repetam era alcătuit de mine însumi. Și din acea clipă mă străduiam să-mi întorc gîndul de la cuvintele pe care aș fi dorit ca ea să mi le scrie,  de teamă că, enunțîndu-le, le voi exclude tocmai pe acelea  – pe cele mai dragi, pe cele mai dorite – din cîmpul realizărilor posibile.”

Acum cinci ani eu scriam pe blogul ăsta (de fapt pe vremea aia scriam pe Blogspot, înainte să migrez cu blogul de acolo pe WordPress) următorul text. Link-ul este acesta, dar redau aici textul pentru a obține efectul dorit și care poate fi obținut doar prin punerea față în față a celor două texte:

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Fondul celor două texte este aproape identic, în asemenea măsură încît nu se poate spune decît că l-am plagiat pe Proust. Doar că eu eu am început să îl citesc pe Proust abia acum două săptămîni. Pînă astăzi nici măcar nu am răsfoit primele două volume din În căutarea timpului pierdut, pentru că niciodată nu le găseam, acesta fiind și motivul pentru care nu m-am apucat pînă acum de acest roman despre care s-a spus că este cel mai lung roman scris vreodată.

Dacă nu l-am plagiat, înseamnă că am gîndit gîndul lui, că există – nu există altă explicație – o înrudire sufletească între mine și el sau cel puțin un moment trecător în care mințile noastre au gîndit la fel. Sigur, această concluzie nu este valabilă decît pentru mine, pentru că nu există altă garanție pentru autenticitatea acestei potriviri decît cuvîntul meu. Dar voluptatea pe care am trăit-o în momentul în care am dat peste pasajul din Proust și mi-am amintit de ce scrisesem eu acum cinci ani a fost mai intensă decît orice alte voluptate trăită de mine în ultima vreme și, ca în cazul oricărei fericiri strict subiective,  nu poate să mi-o fure nimeni.

Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.

Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


Săgeata timpului

Într-o carte-dialog între Michel Houllebecq şi Bernard-Henri Levy, îl văd pe Cioran citat alături Baudelaire, Pascal şi alţii şi îmi spun: uite un român care a reuşit. Că a reuşit cu preţul românităţii, n-are nicio importanţă. Important e că a reuşit. Şi mă trece un fior că mi-ar plăcea să reuşesc şi eu. Dar am ratat startul. L-am ratat în ţara asta şi nicio altă ţară n-o să mi-l dea înapoi. Aş avea nevoie, pentru reuşită, eventual de un alt univers, unul în care timpul e recuperabil. Ce bine ne-ar prinde la toţi aşa ceva, nu-i aşa? Un timp recuperabil. Cîte greşeli n-am îndrepta, cîte tragedii n-am evita, cîte clipe pierdute fără rost n-am răscumpăra.

Din păcate, cel puţin în universul ăsta, săgeata timpului e îndreptată inexorabil în jos. Deşi anumite speculaţii din fizica teoretică ne zgîndăresc imaginaţia şi flacăra din suflet, care ar vrea, cu tot felul de idei periculoase care relativizează această inexorabilitate. Deocamdată ideile astea au fost exploatate doar în literatura science fiction. Şi în sufletele unor disperaţi.

Lovit de fulger

Să zicem că vrei să ajungi undeva foarte repede. Ai o intîlnire cu iubita sau ai un interviu pentru un job. Te îmbraci frumos şi îţi faci socotelile să ajungi la timp. Indiferent dacă te duci cu maşina ta sau cu transportul public, te vei întîlni pe drum cu foarte mulţi oameni care vor şi ei să ajungă undeva. Pentru tine, însă, sînt doar obstacole printre care trebuie să te strecori. Peisaj şi doar atît. Fond zgomotos şi colorat. Dacă în momentul în care eşti blocat în trafic sau te ţii de o bară în metrou te-ar lovi un fulger, nu suficient de puternic încît să te omoare, dar destul cît să te ilumineze, te-ar apuca de-odată un vertij atît de puternic încît ai risca să uiţi cine eşti. Căci fulgerul iluminator te-ar fi scos din tine şi te-ar fi împrăştiat prin ceilalţi, moment în care ai fi înţeles. Ceea ce înainte era doar peisaj şi zgomot de fond, simple obstacole printre care să te strecori, este acum ceva mult mai complicat. Fiecare trebuie să ajungă neapărat undeva. Obstacolele sînt ele însele nişte dorinţe vii pentru care tu însuţi eşti un simplu obstacol, peisaj şi zgomot de fond.

Aş putea numi vertijul ăsta decentrare copernicană, dacă aş vrea să fiu pretenţios. Omenirea l-a trăit odată cînd Copernic ne-a arătat că nu soarele se învîrte în jurul Pămîntului, ci invers. L-a mai trăit odată, dar mai puţin intens căci era vorba de o explicaţie filosofică, nu ştiinţifică, cînd Kant a arătat că intelectul este cel care produce lumea experienţei, nu invers.   El a numit asta răsturnare copernicană. După ce te-a lovit fulgerul, eu zic că trăieşti o decentrare copernicană, pentru că dintr-o dată nu mai eşti naivul care se crede buricul Pămîntului, ci cineva care a înţeles că e şi el pe acolo, un nimeni îndreptîndu-se spre nicăieri.

Îndrăgostit de o bătrînă

Unii zic că termeni ca bătrîn/bătrînă nu sînt politically correct. Că în loc de ei ar trebui să folosim persoane cu mulți ani la activ sau alte eufemisme. Oare bătrînețea sau moartea sînt politically correct? Atunci de unde unde ideea stupidă că reflectarea lor în limbaj ar trebui să fie? Comentariul ăsta a fost doar ca să-mi apăr titlul.

Am scris textul ăsta ieri cînd visul era încă proaspăt.

Am visat că voiam cu disperare să mă întîlnesc cu femeie foarte bătrînă pe care o cunoșteam. Din ce simțeam în vis reieșea limpede că aveam o istorie cu ea, însă amintirile erau un fundal încețoșat.  Știam doar că vreau să o văd. Cum se întîmplă în vis, n-am reușit să ajung la ea la timp și cînd în sfîrșit am întrebat pe cineva dacă o pot vedea, mi s-a spus că e ieșită în seara asta, că s-ar întoarce abia după 9:30. Nu pot să pun în cuvinte sentimentul de pierdere iremediabilă pe care l-am avut cînd am aflat că o pot vedea abia după 9.30. Simțeam că fiecare oră pe care n-o petrec cu ea e o oră pierdută. Era ca și cum ar  fi murit, însă chiar dacă era foarte în vîrstă, în visul respectiv nu exista deloc pericolul ca ea să moară chiar atunci. Totuși, problema era că n-o pot întîlni imediat, că trebuie să aștept cîteva ore, și din cauza asta sufeream cumplit. Nu știu cine era bătrîna din vis. Poate era arhetipul unei Personalități, pentru că evident nu eram îndrăgostit de ea pentru fizic. Faptul că fizicul ei era îmbătrînit, deci nu putea să mă atragă în nici un fel, e evident plin de semnificație.

M-am trezit cînd visul era încă proaspăt și am încercat să mă agăț de sentimentele puternice pe care tocmai le trăisem, să le prelungesc cumva în realitate, pentru a le înțelege mai bine. Poate ar fi trebuit să scriu chiar atunci, pentru că doar scrisul solidifică gîndurile, însă n-am făcut-o. Am  formulat totuși, atunci, o ecuație pe care mi-o amintesc bine. Cu mintea pe jumătate trează, mi-am explicat mie însumi atunci că ce simțeam pentru bătrîna respectivă era rezultatul unicității și al fragilității ei. Adică: unicitate (personalitatea ei care mă fascina și care evident era TOTUL din moment ce era bătrînă)+ fragilitate (din nou, simbolizat de faptul că era bătrînă, deci aproape de moarte)= egal dragoste (sentimentul că fiecare oră pe care n-o petreceam cu ea era o oră pierdută iremediabil din moment ce moartea era la doi pași). Poate eram influențat de definiția dată de Frankl dragostei și pe care o reproduceam și eu aici acum cîteva zile în textul cu titlul Hai să fim mai mult decît animale. În mod evident definiția respectivă a jucat un rol important în visul meu. Însă o parte la fel de importantă a venit din mine însumi, mă refer la simbolismul bătrîneții care sugera ideea de fragilitate. Frankl vorbea despre unicitate  (personalitate) ca element esențial al dragostei. “Eu” (îl pun între ghilimele pentru că e vorba de mine în vis-mă feresc să-i zic inconștient pentru că e un termen mult prea abuzat și prea puțin înțeles) am introdus dimensiunea fragilității, a faptului de a fi doar o fluctuație minusculă în oceanul timpului, la fel de esențială pentru orice definiție a dragostei.

Am scris ca să nu uit, pentru că  impresia lăsată asupra mea de  visul ăsta a fost foarte puternică. Încă mai simt urmele emoționale lăsate de el prin conștiința asta trează în care sînt acum. Însă scriind, am trivializat-o, pentru că experiența a fost mult dincolo de puterea de reproducere a limbajului. Dar mai bine trivializat decît deloc.

La următoarea intersecție veți găsi dragostea adevărată

i

Simțea că o iubește, dar nu cu toată inima. Sentimentul era intens dar localizat. Nu se simțea plin.

O cunoscuse pe Anca în urmă cu un an. El mergea la Biblioteca Centrală Universitară pentru a-și scrie dizertația de master, ea era acolo învățînd pentru ultima sesiune. Frecventînd amîndoi aceeași sală, se văzuseră de mai multe ori accidental și își aruncaseră priviri timide și scurte la început, iar pe măsură ce se vedeau din ce în ce mai îndrăznețe și mai lungi. Mihai era prea timid ca să facă el primul pas, deși Anca i se părea cea mai frumoasă fată pe care o văzuse el vreodată în realitate. Avusese întotdeauna problema asta și îi invidia pe cei care puteau să abordeze o fată cu naturalețe și dezinvoltură. Recunoștea că arta agățatului era una de care el era cu totul străin și pe care credea că nu ar putea s-o învețe vreodată pentru că ținea de un mod de a fi mai mult decît de un mod de a face. Mihai nu era dintre aceia care nu sînt în stare să schimbe două vorbe cu o fată din cauza emoțiilor. Din contră, era spiritual, poate prea spiritual, amuzant și se pricepea să vorbească despre orice. Problema, de care era prea bine conștient, era neputința lui  de a crea ocazia în care astfel de conversații să aibă loc. O privea pe fata cu păr roșcat și ochi negri, pe care atunci nu știa că o cheamă Anca, cu o privire în care se amestecau dorința, disperarea și resemnarea. Era aproape sigur că Universul e indiferent la dorințele lui, și de aici disperarea și resemnarea. I se părea că ar fi nevoie de o minune pentru a o cunoaște pe fata cu păr roșcat și ochi negri și știa foarte bine că minunile sînt foarte rare. În orice caz, lui nu i se întîmplase niciuna. La fel de bine știa că zidul de gheață care îl despărțea de ea putea fi foarte ușor topit de o simplă remarcă accidentală, de un bilețel, poate un zîmbet mai susținut, și mai ales știa că nu are nimic de pierdut. Dar toate astea nu schimbau cu nimic faptul că el era absolut incapabil să facă ceva de felul acesta, în afară de priviri mai mult sau mai puțin timide. Nici măcar faptul că din privirile ei înțelegea, sau cel puțin așa i se părea, că și ea simțea ceva asemănător.

Sesiunea era aproape de  final și ea venea din ce în ce mai rar la bibliotecă. Sistemul bibliotecii cerea ca locurile să fie rezervate de la un birou special de rezervări. Lui Mihai biroul acesta i se păruse mereu inutil, ca și altele din felul în care funcționa biblioteca. Știa că își poate alege un loc și direct din sala de lectură, așa că acum urcă fără să mai rezerve loc în prealabil. Ajuns în sala patru, observă imediat că ea era acolo, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Lîngă ea era un loc liber și el îl alese imediat, fără să stea pe gînduri. Pînă atunci nu mai stătuse niciodată lîngă ea, și nu era ăsta cel mai bun loc, pentru că nu poți privi în ochi pe cineva care stă lîngă tine. Și pînă atunci tot ce făcuse fusese să o privească. Nu era prima dată cînd simțea imperativul “acum ori niciodată”, dar era prima dată cînd inima îi bătea cu putere și știa că într-adevăr e acum ori niciodată. Era atît de aproape încît îi simțea parfumul, un parfum pe care nu îl cunoștea dar care îl amețea și parcă îi spunea “haide, îndrăznește!”. Cu inima bătînd și tîmplele zvîcnindu-i puternic, Mihai își scoase din buzunar telefonul și scrise cu litere mari “Bună, eu sînt Mihai”. Împinse ușor telefonul înspre ea. În timp ce făcea asta simțea natura invazivă a gestului său. Era pe jumătate laș, căci nu avea curaj să îi spună bună fără ajutorul telefonului, pe jumătate barbar cotropitor prin faptul că împingea telefonul în spațiul ei intim forțînd-o astfel să reacționeze.

Cele cîteva secunde care au trecut de cînd el a împins telefonul și pînă cînd ea l-a observat și a reacționat, au avut în ele ceva din nesfîrșitul eternității sau din chinurile iadului. “Iadul poate fi veșnic chiar fără a fi nesfîrșit în timp” înțelese Mihai în cele cîteva secunde chinuitoare. Erau chinuitoare pentru că în mintea lui toată povestea lua proporții hiperbolice care depășeau cu mult realitatea situației. Și realitatea situației, văzută din afară, era simplă: un băiat trimite un mesaj unei fete sperînd să primească un răspuns pozitiv. Și acela a fost momentul în care Mihai a aflat că pe ea o chema Anca.

 

ii

Trecuse un an de cînd era cu Anca și fusese cel mai fericit an din viața lui. Anca era nu doar frumoasă, ci după cum ghicise din privirile ei, era și bună și inteligentă. Detesta minciuna și avea planuri de viitor.  Pe măsură ce se apropiase de ea, Mihai îi descoperise și mai mult frumusețea, bunătatea și inteligența. Pe scurt, se îndrăgostise de ea. O iubea, dar nu pe deplin. O parte din el rămăsese neatinsă de Anca. Auzea un cîntec de sirenă care venea de..ei bine, de nicăieri și de peste tot. Își amintea de momentele în care o văzuse prima dată la bibliotecă. I se părea atunci că ea este dragostea. Apoi, pe măsură ce Anca devenea mai reală, cu atît dragostea, orice ar fi însemnat cuvîntul ăsta, devenea mai ireală.  Blestema natura umană pentru festele pe care le juca oamenilor. Văzut de afară,  pute fi descris ca încă un porc de bărbat care s-a plictist de partenera lui. Văzut de acolo de unde doar el se putea vedea, era un om slab bîntuit de fantoma posiblității. Cîntecul de sirenă era de fapt un vînt puternic ce nu îl lăsa se prindă de nimic concret. În cele din urmă nu putea să sfîrșească altfel decît zdrobit de vreo stîncă, dar asta nu schimba nimic situația lui disperată. Citise cîndva un articol în care autorul folosea un termen englezesc, proximity incentives, pentru a descrie modul irațional prin care oamenii se lasă atrași de satisfacții imediate deși știu că destinația finală le poate fi fatală. Cel mai bun exemplu erau fumătorii, care cedau întotdeauna satisfacției pe termen scurt deși toate dovezile le spuneau că pe termen lung efectele fumatului sînt dezastruoase.

Stă în bibliotecă și scrie, la fel ca acum un an. Astăzi, o blondă cu ochi verzi tocmai i-a aruncat priviri scurte însoțite de un zîmbet jucăuș. Nu e sigur dacă el e cel care a început jocul din priviri, dar e sigur că îi plac ochii blondei. Și golul din el privește afară și parcă spune, uite, ea are forma mea! Între timp, își cumpărase un telefon cu un ecran mai mare.