Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Munca nu exclude viaţa

Ce vreau să spun cu asta e ţi se pot întîmpla lucruri frumoase şi cînd eşti la muncă. De exemplu, ieri mi-am primit căştile prin FAN Curier la birou. Bucuria de a deschide cutia şi de a asculta pentru prima dată am încercat-o deci în timpul muncii. Pentru că tot a venit vorba, căştile AKG K370 sînt nişte căşti mici (in ear) şi drăguţe dar capabile de o calitate a sunetului impresionantă. Ce-i drept, nu sînt chiar ieftine. Dar ţinînd cont de faptul că eu am dat pe ele cam jumate din cît dă în fiecare lună un fumător care fumează cam 1,5 pachete pe zi (şi eu sper să le am cel puţin un an, dacă nu trei), nu cred că am dat chiar aşa de mult.

Astăzi, o colegă a adus la birou cea mai bună lasagna pe care am mîncat-o eu vreodată. E adevărat că mai mîncasem lasagna doar de vreo trei ori pînă azi. Tot azi, un prieten şi superior (cred că în ordinea asta) mi-a făcut cadou o  carticică tipărită în 1921. Cred că e cea mai veche carte a mea.  Se numeşte Religia viitorului şi a fost scrisă de Charles Eliot. O carte tipărită acum o sută de ani în trecut şi care vorbeşte despre viitor.

Ţinînd cont de toate astea, cum să nu zici că există viaţă şi la  birou?

Între două lumi

Viața nu mai e de foarte mult timp o chestiune simplă, dacă o fi fost vreodată simplă…Se crede că viața are loc în lume, dar de fapt există un număr mare de lumi, fiecare cu felul ei special de viață. În primul rînd există lumea fiecărui individ de pe lumea asta. Cineva spunea că fiecare individ e un eveniment unic in istoria universului, deoarece trăirile, simțirile, gîndurile și felul particular de a vedea lumea al unui individ oarecare nu vor mai fi niciodată repetate. Apoi sînt lumile sociale: lumea socială a avocaților e foarte diferită de lumea socială a vînzătorului de ziare.

Adînc plantată în noi e dorința de a ne face simțită prezența în cît mai multe lumi,  ca și cum existența ar putea fi înmulțită cu ea însăși sau ridicată la vreo putere. Ăsta e unul dintre motivele pentru care scriu eu, de exemplu. Gîndul că existența mea poate avea un efect de undă, ca un val care se amestecă cu alte valuri, în lumile altora, mă face să simt că trăiesc mai intens. Fiecare își ia de pe unde poate ceea ce vorbitorii de engleză numesc kick-ul, nu-i așa? Bine că nu am nevoie chimicale pentru asta.

În ultimul timp m-am apucat să scriu un blog în engleză, cu speranța că pot atinge și mai multe lumi, din moment ce aproape toată lumea  vorbește engleză. Sînt perfect conștient că blogul în engleză e la fel de inutil ca și acesta, dar se pare că lucrurile de care sîntem conștienți nu au mare efect asupra conduitei noastre. De exemplu un fumător e conștient că țigările sînt criminale (după niște studii recente se pare că la fiecare trei țigări se produce o mutație genetică în genom-asta pe lîngă cancer, dinți galbeni și alte recompense nenumărate de genul ăsta pe care le oferă fumatul celor care și-au dedicat viața marilor producători de tutun), dar fumează netulburat  ca și cum fumatul ar fi un fenomen natural pe care nu are rost să încerci să îl schimbi. La urma urmelor, te simți așa de bine!! Și mai ești și cool, pe deasupra.

La fel și eu: sînt conștient că valurile mele se topesc înainte de a atinge țărmurile altor lumi, dar asta nu mă oprește să scriu în continuare ca și cum aș fi un aparat de scris stricat. Faptul că acum am două bloguri înseamnă că mă împart între două lumi ca între două iubiri. Doar că astea nu sînt deloc iubiri, sînt doar niște surogate pe termen scurt.