Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

Cafeaua și modernitatea

Dupa ce am scris despre ibric, acum simt nevoia să scriu despre cafea. Poate cafeaua are și dezavantaje sau efecte negative, dar pentru mine are marele avantaj de a mă ajuta să scriu. Pentru mine e un avantaj vital, pentru că  încep din ce în ce mai mult să înțeleg că  m-am născut pentru scris. Cu alte cuvinte, indiferent de dezavantaje, cafeaua are pentru mine funcția de a mă ajuta să îmi împlinesc sensul vieții.

Orice activitate fizică produce prin ea însăși și starea necesară de care e nevoie pentru continuarea ei. Mai simplu spus, e greu să adormi cînd ai de tăiat lemne sau zidit case, de exemplu. Scrisul și activitățile sedentare în general, nu au efectul ăsta. De aceea cafeaua mi se pare a fi un ingredient necesar în societatea modernă, o societate în care activitățile nefizice reprezintă un procent din ce în ce mai mare din ceea ce altă dată era numit producție. Astăzi, cele mai multe activități productive se petrec în fața calculatorului (ăsta e și motivul pentru care petrec atît de mult timp pe Facebook-cînd nu sînt în fața calculatorului nu îi simt în niciun fel lipsa, dar cînd sînt la calculator, tentația de a intra întruna pe Facebook e irezistibilă), și de aici importanța funcției cafelei.

Eu tocmai am terminat de scris un articol care sper să fie publicat curînd într-o revistă de specialitate și nu aș fi reușit să fac asta fără cafea. Energia nu e punctul meu forte, astfel că după o zi la serviciu îmi e aproape imposibil să scriu. Cafeaua, însă, face minuni cu energia mea. Da, în final mă lasă epuizat, dar măcar am realizat ceva. Da, crează dependență, dar măcar nu e o dependență atît de criminală ca a nicotinei. Blestemata asta de substanță, nicotina, crează o dependență mult mai puternică decît a heroinei. Și e atît de trist că mulți, inclusiv scriitori geniali, ajung la concluzia că sînt dependenți de gest pentru a scrie. Nu de gest sînd dependenți, ci de nicotină. Iar iluzia că țigara ar contribui cu ceva la vreun proces creativ sau de alt fel, e doar atît, o iluzie. Criminală iluzie.