Unde e România mai tare decît Germania şi Spania

Am fost provocat să spun ceva bun despre România. De fapt am fost provocat la ceva mai mult decît atît, dar o să mă prefac că am fost provocat doar la atîta lucru.

Ce spun în continuare nu anulează şi nici măcar nu contrazice ce spuneam în postul De ce nu-mi iubesc ţara. Doar că aici o să închid ochii la toate bubele şi o să mă concentrez asupra unei bucăţele de realitate culturală prin care România e superioară  unor ţări ca Germania, Spania, Italia. Este vorba de faptul că în România filmele nu sînt dublate, ci sînt subtitrate. Nu ştiu care sînt toate ţările în care se întîmplă aberaţia asta- se mai întîmplă şi în Bulgaria, ăsta fiind motivul pentru care eu la un moment dat ştiam bulgară (am crescut cu două posturi de televiziune bulgăreşti şi unul românesc, undeva în sudul ţării), dar nu ne ajută cu nimic să ştim că sîntem mai tari decît  bulgarii la ceva- din moment ce ei, săracii, sînt mai amărîţi decît noi.

Este cu totul incredibil, dar în Germania, Spania şi alte ţări în care filmele sînt dublate, oamenii nu ştiu care este vocea lui Marge Simpson, nici cum sună  „D’oh!-ul” lui Homer. Pentru mine, asta e cu totul strigător la cer. Vocile actorilor din The Simpsons sînt probabil cele mai celebre şi mai bine plătite voci din istoria televiziunii, dar tocmai vocilea astea lipsesc cu totul din versiunile dublate ale serialului. Ceea ce face ca cel mai amuzant şi mai inteligent serial din istoria televiziunii să se transforme într-o glumă proastă pentru ţări ca Germania, Spania şi toate celelalte care dublează.

Dar dublarea filmelor are implicaţii culturale mai largi decît simplul furt al vocilor unor actori celebri. E trist că lumea nu îl aude pe Al Pacino, într-un film cu Al Pacino, dar poate nu e foarte serios. Ce mi se pare serios este că prin eliminarea limbii originale se pierde posibilitatea contactului cu limba respectivă. Poate nu înveţi o limbă uitîndu-te la un film sau la o sută, dar măcar îţi faci o idee despre cum sună. Astfel, spectatorul este furat de două ori: o dată i se fură vocea originală, apoi i se fură posibilitiatea de a se îmbogăţi prin contactul cu o limbă străină. Şi în plus i se mai  fură şi posibilitatea de a face un tip de gimnastică a minţii. Să citeşti în timp ce priveşti înseamnă să îţi pui, cît de cît, creierul la treabă. Spectatorilor din ţările unde filmele sînt dublate le vine foarte greu să îşi imagineze cum reuşesc ceilalţi să citească subtitrarea şi să vadă filmul în acelaşi timp, adică au aceeaşi problemă pe care o are un copil de şapte, opt ani în România.

Iată unul dintre puţinele lucruri care mă fac să fiu mîndru că (încă) trăiesc în România. Ceea nu înseamnă deloc că nu îmi doresc cu aceeaşi intensitate să plec de aici.

Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

Murdari de lavă şi respirînd cenuşă

În calitate de consilier de probaţiune ce (încă) sînt, iau contact cu diverşi funcţionari publici.  Şi consilierul de probaţiune e tot o specie, ce-i drept ciudată, de funcţionar public. Astăzi eram în arhiva judecătoriei sectorului 4, încercînd să văd un dosar penal. De obicei asta înseamnă să stai la o coadă încurcată, într-o încăpere mică şi sufocantă, cu menţiunea că locul ăsta depinde de la o judecătorie la alta. Dar tensiunea care pluteşte în aer nu se datorează spaţiilor închise determinate de arhitectură, ci spaţiilor închise din minţile noastre. Doamna de la arhivă tratează pe cei care vor să consulte dosare penale cu o atitudine descrisă de un cuvînt cît se poate de românesc inventat parcă anume pentru o realitate cît se poate de românească, anume sictir.  Haideţi doamnă odată, hotărîţi-vă ce vreţi!, ţipă ea la o doamnă vopsită blond şi trecută binişor de prima tinereţe, poate şi de a doua. Doamna blondă e descumpănită o secundă, apoi intră într-o defensivă timidă: Sînt avocat şi vă cunosc de trei ani, doamnă! Un spectacol trist: doamna blondă e nevoită să facă apel la un trecut comun cu funcţionara publică, pentru a fi tratată cu decenţă sau ca o fiinţă umană. Un alt funcţionar public de la arhivă se bagă în vorbă şi întreabă: pe cine sînteţi supărată, doamnă?  Nu sînt supărată, răspunde doamna blondă, doamna e supărată!

În momentul ăla eu fierb şi îmi vine să ţip aşa de tare încît să mă audă toată ţara asta supărată: Problema e că trăim într-o ţară în care toată lumea e supărată pe toată lumea şi ne tratăm unul pe altul ca pe animale. Vorba celor din The Simpsons: sîntem ori nişte fiinţe umane sub-mediocre ori nişte fiare sălbatice strălucite, sau cel puţin asta e percepţia fiecăruia despre celălalt.

Condiţia românităţii este, după mine, aceasta: o privire suspicioasă ce se aşteaptă la ce e mai rău de la celelalte priviri suspicioase ale celor din jur. Rezultatul e un mediu social toxic, cu izbucniri vulcanice frecvente din partea noastă şi a celorlalţi. Murdari de lava cocinei în care trăim şi respirînd cenuşa umanităţii noastre fumegînde.

Standarde europene

Într-un episod din The Simpsons, un personaj spunea că pornografia creează standarde prea înainte de frumuseţe şi că ăsta ar fi principalul rău care vine cu ea. Dacă pornografia şi filmul x sau xxx  are efecte negative, probabil ele sînt altele decît crearea unui standard prea înalt de frumuseţe. Cred că după o perioadă de locuit în Suedia şi standardul meu de frumuseţe a crescut, şi orice comparaţie între Suedia şi pornografie ar fi anapoda. Şi aşa se spunea despre standardul ăsta al meu că e prea ridicat. Poate criticii mei nu se exprimau chiar aşa, dar în subtext se citea clar: „uită-te la tine, nu eşti deloc Brad Pitt, cum de îţi permiţi să visezi la Ilene Cosînzene?” . Răspunsul meu e că nu ştiu nici eu cum de îmi permit, dar uite că visez şi nu pot să nu visez.

Revenirea acasă a avut un gust predominant amar, pe care nici măcar faptul că mi-am revăzut bunica, pe care o mai visam din cînd în cind, nu l-a îndulcit prea mult. Cînd vorbesc despre asta, chiar şi cei apropiaţi mie se uită la mine ciudat, ca la un snob, un fiţos sau mai ştiu eu ce. Dar cine a gustat din ce înseamnă viaţa într-o ţară civilizată şi a fost nevoit să se întoarcă în ţara asta, mă va judeca mai puţin aspru.

Nu aş putea să dau vina pentru starea asta a mea pe ceva anume. Nici măcar pe vînzătorii din tîrgul Vitan care m-au fraierit cu cel puţin 100 de lei cînd mi-am cumpărat consumabilele pentru maşină. De fapt, ei aveau impresia că m-au fraierit. Dar nu m-au  fraierit. Eram perfect conştient de ce se întîmplă, de faptul că îmi fixau preţurile din burtă, dar eram prea scîrbit ca să reacţionez. Scîrbit, paralizat, n-am avut puterea să plec şi m-am lăsat jefuit de 100 de lei. Nu, jmecherilor, nu m-aţi fraierit. Eram încă în inerţia unei alte dimensiuni în care aşa ceva nu e nici măcar conceptibil, la fel cum o a patra dimensiune e inconceptibilă pentru noi, ăştia care trăim în trei.

Să fac o listă cu tot ce face să mă doară sufletul că nu mai sînt în Suedia? Nu, mai bine închid ochii şi mă trezesc în Uppsala, fără caniculă, fără lichele care te fraieresc prin tîrguri şi  dobitoci care fumează în trenuri şi se răţioesc la tine dacă îndrăzeşti să le atragi atenţia că nu e tocmai OK ce fac ei.

Poate motivul pentru care inima mi-a rămas în Suedia e că, nu ştiu de ce, am simţit-o, pe ea, pe Suedia, ca pe o promisiune foarte frumoasă. O promisiune care deocamdată nu s-a îndeplinit, dar care a trecut în taskbar şi de acolo licăre în continuare subliminal.