Sisteme și indivizi

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.

Am fost și eu odată românaș

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.

Cu bocceluţa pe umăr

Tocmai am finalizat, cu succes ar zice unii, poate cea mai importantă perioadă din viaţa mea, dar nu am chef deloc să scriu despre asta. Se zice că Facebook-ul e locul unde lumea varsă tot, dar nu e chiar aşa. Pe Facebook sau bloguri sau alte chestii virtual-publice, ajung doar nimicuri, lucrurile cu adevărat importante fiind în general păstrate pentru noi înşine. Cel puţin eu, sînt frecvent criticat că vărs tot pe Facebook, dar dacă cineva şi-ar face o impresie despre viaţa mea după postările de acolo sau după cele de aici, s-ar înşela amarnic. Poate sînt pe Facebook şi poate am blog, dar eu nu sînt pe Facebook. Pe blog sînt ceva mai mult decît pe Facebook, căci aici sufletul meu se mai scurge ocazional înspre exterior în anumite texte lirice.

Despre perioada pe care tocmai am terminat-o, o să zic doar că am făcut parte dintre norocoşii (în lipsă de un cuvînt mai bun) care au fost plătiţi să facă un doctorat în loc să plătească pentru unul. Probabil unii se uită la un doctorat ca la un fel de pisc, o reuşită notabilă, pe scurt o destinaţie. În realitate un doctorat nu e nimic mai mult decît un punct de plecare. Un doctorat este, într-adevăr, un punct mai elevat în peisaj, un punct de observaţie care îţi oferă perspective şi căi spre numeroase destinaţii, dar în niciun caz nu e o destinaţie. Cine rămîne la un doctorat, e ca şi cum n-ar fi plecat de acasă. Aşa că nu ar trebui să îmi permit prea mult timp de respiro după ce am terminat cu teza. Ar trebui să-mi iau frumos bocceluţa pe umăr şi s-o iau repejor la picior.

Decît

Nu  vreau să fac din blogul meu un loc unde povestesc ce mi se întîmplă. Sigur, ce mi se întîmplă devine parte din mine şi deci din ce scriu, dar mă  refer la obiceiul unor bloggeri de a povesti pur şi simplu chestii care li se întîmplă. Ca şi cum altora nu li s-ar întîmpla chestii sau ca şi cum chestiile care li se întîmplă lor ar fi mai interesante decît chestiile care se întîmplă altora.  Dar acum simt nevoia să povestesc că tocmai m-am întors de la sustinerea în Catedra a tezei mele de doctorat. Coordonatorul meu şi-a luat foarte în serios misiunea şi mi-a corectat chiar şi numeroase virgule puse aiurea. A fost o surpriză pentru mine să constat că uneori pun virgula aiurea.

La fel cum a fost  o surpriză pentru mine, un tip care crede că vorbeşte bine limba română, să constat că îl folosesc incorect pe decît, ca în bancul ăla cu tipul care e întrebat de vînzător de cît să-i pună cartofi şi el răspunde că decît cartofi, da. Niciodată nu-l folosesc greşit pe decît în scris, doar în vorbit, pentru că scrisul e un gest reflexiv pe cînd vorbitul e unul automat. Iar eu am crescut într-un mediu în care lumea foloseşte total greşit decît-ul şi am respirat aerul ăsta care a devenit a doua mea natură. Oricum, noroc că am întîlnit o ardeleancă şi ea mi-a atras atenţia cu privire la greşeala asta grosolană de vorbire.

Asta a fost o paranteză. Revenind la teza mea de doctorat, deşi coordonatorul mi-a citi-o atent şi mi-a făcut constant observaţii şi sugestii, astăzi tot aveam emoţii, pentru că apăream în faţa tuturor profesorilor din Catedra de sociologie. Din fericire, teza mea a fost primită mult mai bine decît îndrăzneam eu să sper. În ultimul timp eu îi vedeam doar lipsurile şi neajunsurile aşa că reacţia stîrnită printre evaluatori a fost neaşteptată  şi plăcută. Uite, azi chiar am motive să fiu fericit. Cred că niciodată nu sîntem mai fericiţi ca în momentele în care oamenii se uită la noi şi la ce facem şi li se pare că e ceva de capul nostru. Dar gata cu văicăreala fericită, că devin tocmai bloggerul de care mă luam la început, dacă nu am devenit deja.

Despre Bute, Guşă şi alţi pumni

Sîmbătă seara asta am fost un român tipic. Adică am stat pe lîngă un grătar cu mici şi frigărui şi apoi am mîncat fără măsură. Apoi m-am uitat la box, cu nu ştiu cîte milioane de români şi străini.

Da, l-am văzut şi eu pe Bute cum şi-a apărat pentru a nu ştiu cîta oară titlul de campion mondial la box. Cînd vezi că sîntem şi am fost campioni mondiali la atîtea sporturi, nu poţi să nu te întrebi cum se face că România e peste tot văzută ca o ţară de mîna a treia. Sau lumea a treia. Tot aia. Trebuie să recunoaştem că indivizi excepţionali, şi avem destui în ştiinţe,  arte, tehnică etc, nu reuşesc să schimbe în mod semnificativ sau chiar deloc imaginea unei ţări. Imaginea unei ţări nu e dată de Brîncuşi, Eliade etc., ci de modul în care trăiesc cei mulţi şi proşti. Dacă turma de mediocrităţi are un trai decent, civilizat şi cu o brumă de cultură, atunci imaginea unei ţări e bună. Dacă, ca la noi, nu e aşa, atunci putem să avem campioni mondiali la toate sporturile din lume, că tot ca o ţară din lumea a treia o să fim percepuţi.

Înainte să înceapă meciul, camera se rotea prin public şi insista pe vedete. L-am zărit acolo şi pe Cosmin Guşă. Zilele trecute mă învîrteam prin sala de lectură a facultăţii mele şi am văzut acolo teza lui de doctorat susţinută anul ăsta. În scurt timp urmează să-mi susţin şi eu teza de doctorat, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de Cosmin Guşă cînd l-am văzut la tv, printr vedete. Cine ştie, poate într-o zi  o să ajung şi eu printre vedete. Doamne fereşte!

Ştie toată lumea că meciul s-a terminat cu o victorie strălucită pentru Bute al nostru. Legat de meciul lui Bute, ce e interesant e că s-a terminat fără să fie lovit sub centură de adversarul lui fioros. În schimb eu, care nu participam la niciun meci de box, mi-am luat imediat după meci o lovitură serioasă sub centură. Şi nu de la vreun adversar fioros, ci de la cineva drag. Aş putea să termin cu vreo zicală răsuflată, de exemplu că viaţa e ca un meci de box sau mai rău, dar cred că lumea poate să trăiască foarte bine fără mine şi fără vorbele mele de duh. Acum, cel puţin, mi-e foarte limpede asta.

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.

Uite zorii

N-am mai scris niciodată pe blog la ora asta (5 a.m.), dar somnul n-a fost prieten cu mine în noaptea asta, așa că am zis să profit cumva de insomnie. Nici nu știu despre ce vreau să scriu, știu doar că uite scriu.

În seara asta am fost la deschiderea retrospectivei Jiri Menzel, la cinema Studio. A rulat Cutting it short, o comedie poetică și luminoasă care i-a făcut pe mulți din sală să rîdă isteric. Pe mine a reușit să mă facă să rîd doar în hohote. Dar partea cu adevărat frumoasă a serii a fost că însuși Jiri Menzel a fost acolo și a răspuns la întrebările publicului. Eu n-am pus întrebări pentru că eram prea ocupat să-l filmez cu N8-ul meu care e primul telefon care filmează foarte bine și la distanță. Care, adică, folosește cei 12 MP ai camerei foto pentru zoom-ul la distanță astfel încît rezoluția imaginii rămîne mare chiar și la zoom maxim. Aș vrea să vă arăt cît de bine, dar nu prea pot încărca videouri pe blog pe versiunea asta gratis. Trebuie să recunosc: nu sînt blogger adevărat! Sînt un diletant, în blogging și în toate celelalte chestii pe care le mai fac în viața asta.

La final, a fost bere cehească, țuică românească, pălincă, vreo două feluri de lichior și alte băuturi alcoolice. Cred că doar în Romania și probabil în Cehia e posibilă o astfel de after-party. Adică, în alte țări mai „civilizate” probabil n-ar fi fost atît de mult alcool la un astfel de eveniment.

Mîine e ultima mea zi de libertate, căci de miercuri revin la jobul de opt ore pe zi la birou. Asta n-ar fi fost așa de mare tragedie dacă mi-aș fi terminat de scris teza, dar nu prea mi-am terminat-o. Și ziua de mîine, care ar fi fost ultima zi pe care aș fi putut s-o petrec în întregime la BCU scriind, e acum compromisă pentru că n-am putut să dorm în noaptea asta. O să merg oricum la BCU, dar probabil în loc să scriu o să stau cu ochii pe tavanul de sticlă, adică pe cer, visînd la te miri ce cu ochii deschiși sau chiar închiși, mă aștept, dat fiind că o să mă prindă somnul exact atunci cînd o să vreau mai puțin. Acum cînd îl doresc din tot sufletul, mă ocolește. Ciudat mai e și somnul ăsta. Ca toate lucrurile omenești, de altfel.

Uite, se luminează. Kierkegaard scria undeva așa: Mă simt atît de obosit încît simt că aș avea nevoie de o eternitate ca să mă odihnesc, atît de tulburat încît simt că aș avea nevoie de o eternitate să-mi uit durerile. Aș vrea să pot să dorm atît de mult încît să mă trezesc un om bătrîn și apoi să mă culc din nou și să dorm somnul veșnic.   

Eu nu mă simt chiar așa. Dar simt că trebuie să-mi cer scuze față de Kierkegaard.  Pe cinci luna asta a fost ziua lui și eu n-am scris nimic despre el, deși e omul pe care-l iubesc cel mai mult între toți muritorii. Sper să nu se supere mama, care îmi mai citește blogul din cînd în cînd, citind asta.