Despre întrebări și alți demoni

Am descoperit azi, din greșeală, un text de care uitasem cu totul. Dacă nu ar fi fost numele meu acolo, doar cu greu mi-aș fi amintit că a fost scris de mine. Există un tip de plagiat pe  care nu pot sa-l numesc altfel decît cinstit, care se întîmplă așa: auzi undeva o idee și după o vreme uiți că ai auzit-o în altă parte și ajungi să crezi, sincer, că a fost ideea ta. În cazul ăsta am trăit exact inversul acestui plagiat cinstit, adică am uitat cu totul de paternitatea unui text pe care l-am scris acum nu mai mult de un an de zile. De alte paternități pînă acum nu m-a acuzat nimeni pînă acum că am uitat.

Textul ăsta a fost răspunsul unei provocări venite din partea Universității București și se pare că a reușit cît de cît să îi răspundă, pentru că a fost postat pe site-ul oficial al Universității, adică aici. De fapt a fost un fel de competiție în care puteam să cîștig înscrierea gratuită într-o asociație științifică sau cam așa ceva (îmi imaginez că n-a fost foarte strînsă, pentru că am cîștigat). Cine o să aibă răbdarea să îl citească o să își facă o idee despre ce a fost teza mea de doctorat.

Despre întrebări și alți demoni

Ianuarie 2012

Titlul tezei- Religia și modernitatea: secularizare sau pluralism religios?

Granița dintre întrebările științifice/de cercetare și alte tipuri de întrebări nu e întotdeauna ușor de trasat. Întrebările științifice trebuie să țintească spre realități ce pot fi într-un fel sau altul observate, atinse. Atingerea poate să fie directă, ca în cazul unui chimist care amestecă substanțe reactive și urmărește rezultatul sau indirectă ca în cazul fizicianului care deduce/atinge expansiunea universului pornind de la radiația de fond și alte observații intermediare. Sociologia are și ea realitățile ei care pot fi atinse direct dar are și unele care trebuie deduse, ghicite, interpretate pornind de la observații intermediare. Demersul meu s-a plasat, fără îndoială, în această a doua categorie.

Întrebările pe care mi le-am pus au luat naștere oarecum de la sine în contextul unei biografii care, după ce în anii anteriori fusese caracterizată de mult prea multe certitudini, era acum din ce în ce mai nesigură de propriile temelii. Certitudinile la care mă refer erau, desigur, de natură religioasă, iar erodarea lor a început în adolescență odată cu expunerea la materiale științifice, la istoria și realitatea contemporană a (altor) religii, fiecare propunînd certiutini la fel de “sigure” ca ale mele, dar care aveau dezavantajul de a fi în contradicție cu acestea. Chestionările mele inițiale au fost așadar înainte de orice altceva auto-chestionări cu o foarte pronunțată dimensiune existențială. Am pornit, în limbaj postmodernist, situat sau angajat. Avînd în vedere preocuparea lui Weber pentru neutralitatea axiologică a omului de știință, mi se părea evident că pentru marele sociolog angajarea sau situarea, chiar dacă nu le numea așa, erau inevitabile, de unde și necesitatea unui efort înspre neutralitate.

Întrebările mele au început prin a fi mai degrabă neștiințifice/nesociologice, atît prin maniera puțin riguroasă în care erau formulate, cît mai ales prin obiectul lor, obiect care era cu totul dincolo (totaliter aliter), căci viza însemnătatea ideii/conceptului/entității/ființei pe care o numim Dumnezeu cu realitatea socială contemporană. Întrebarea originară, în măsura în care o mai regăsesc astăzi intactă în memorie, pornea de la observația filozofică a lui Nietzsche că Dumnezeu este mort și chestiona validitatea acestei afirmații în contextul unei modernități în care Dumnezeu nu părea să fie cîtuși de puțin mort. Deși porneam de la premiza că afirmația lui Nietzsche, deși filosofică, avea un conținut sociologic substanțial, căci se referea la o schimbare radicală survenită în universul social occidental, riscam să mă rătăcesc într-un labirint filosofic, al istoriei religiilor și poate chiar teologic, labirint în care cineva atît de puțin pregătit ca mine cu siguranță s-ar fi pierdut definitiv. Profesorul Vlăsceanu a fost cel care, în calitate de îndrumător oficial, mi-a atras de la bun început atenția asupra necesității unei cotituri cît mai rapide și cît mai radicale înspre un teren sociologic solid.

A te întreba “ce înseamnă Dumnezeu?” înseamnă a păși simultan într-un teren sociologic, filosofic și teologic (ca să numesc doar cîteva “terenuri”). Filosofic, întrebarea are în primul rînd o dimensiune ontologică (ce este, cum este, dacă este). Teologic, întrebarea vizează în primul rînd relația dintre Dumnezeu și lume și nu poate face de concepte ca “revelatie”. Sociologic, sensul și natura întrebării cu privire la ce înseamnă Dumnezeu, deși mai dificil de surpins, este inextricabil legată de religie[1], despre care Peter Berger spune că, orice altceva ar mai fi, este în primul rînd o construcție socială. Altfel spus, a vorbi sociologic despre Dumnezeu înseamnă a observa și înțelege cum este ideea de Dumnezeu trăită într-un anume context social la un moment dat.

Ideea că știința și religia sînt în conflict e una destul de larg împărtășită astăzi, și la o privire retrospectivă realizez că și asupra mea a avut în trecut o influență decisivă, deși astăzi, în ceea ce mă privește, cred că lucrurile stau altfel. Astfel, încercînd să formulez o întrebare de cercetare, mi se părea cel semnificativ loc social unde pot verifica dacă Dumnezeu e mort sau viu ar fi în cadrul elitelor științifice, pornind de la premiza implicită că știința ar reprezenta punctul culminant al modernității occidentale. Dacă aș fi găsit urme ale lui Dumnezeu prin universurile simbolice ale celor care în mintea mea de atunci reprezentau un fel de întrupare a științei înseși, asta ar fi însemnat că Dumnezeu nu e mort. Invers, dacă Dumnezeu ar fi fost cu totul absent în acest loc, altfel spus dacă elitele științifice nu ar fi deloc religioase, asta ar însemna că Dumnezeu e mort. Chiar și astăzi sînt tentat să privesc ca foarte semnificativ în contextul disputei sociologice despre relația dintre modernitate și religie (despre care la un moment dat am aflat că în sociologie are nume de cod “teoria secularizării”) faptul că unii dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului XX au fost religioși, unii dintre ei chiar în mod convențional, adică aderau la ceea ce are fundamental tradiția iudeo-creștină.

Cam în acest stadiu mă aflam înainte de experiența suedeză făcută posibilă de bursa doctorală POSDRU al cărei norocos beneficiar am fost. Șase luni la Universitatea Uppsala, sub îndrumarea binevoitoare și răbdătoare a prof. Grace Davie de la Universitatea Exeter, UK, unul dintre cei mai influenți sociologi ai religiei europeni, au produs o semnificativă schimbare de perspectivă asupra problemei și a întrebărilor de cercetare. Astfel, de la întrebări despre “moartea lui Dumnezeu” am ajuns să chestionez pluralismul religios (ce și cum este acesta? Care este impactul lui asupra vieții religioase în modernitate?). La nivelul ideilor, schimbarea de direcție a fost cauzată pe de o parte de lectura lui Peter Berger, pentru care pluralismul era factorul esențial pentru înțelegerea vieții religiose în modernitate, dar care nu ar fi fost posibilă fără îndemnurile blînde și politicoase dar ferme ale prof. Grace Davie, care m-a provocat constant să evaluez și reevaluez relevanța sociologică a întrebărilor mele de cercetare.

Este oarecum ironic că a trebuit să vizitez Suedia și să lucrez cu o profesoară din Anglia pentru a înțelege importanța propriului meu context social, anume cel românesc, pentru unele dintre problemele importante ale sociologiei religiei. Grace Davie mi-a atras atenția că un sociolog bun încearcă să își înțeleagă mai întîi propria realitate socială, contextul său imediat, de unde extrage instrumentele indispensabile pentru înțelegerea lumii care începe acolo unde se termină lumea lui. Astfel, făcînd uz de politețea britanică, prof. Davie a reușit să mute curiozitatea mea de la elitele științifice (un obiect abstract și greu de atins, mai ales de lacineva care abia învăța ce este sociologia), la contextul social românesc.

Dat fiind că Berger mă convinsese cu privire la importanța pluralismului religios pentru înțelegerea dinamicii vieții religioase în modernitate, a fost oarecum firesc ca următorul set de întrebări de cercetare, mai sociologice decît cele anterioare, să vizeze pluralismul religios în România.

Grace Davie a primit cu un anume entuziasm ipoteza mea că în România pluralismul religios, fiind un fenomen tînăr sau chiar pe cale de a lua naștere, oferă ceea ce eu am numit o perspectivă proaspătă asupra impactului pluralismului religios asupra vieții religioase. Așadar, întrebările mele de cercetrare vizau acum existența, natura și impactul pluralismului religios asupra vieții religioase din România, întrebări care au ghidat cercetarea pe care am realizat-o în localitatea Țigănești din sudul țării. Dacă întrebările au fost eficient implementate în cercetare sau dacă cel puțin am încercat să le răspund, e o cu totul altă întrebare. Cert este că am sfîrșit prin a dedica cercetarea empirică aproape în totalitate încercării de a descrie natura și dinamica pluralismului religios dintr-o localitate situată într-o zonă unde ortodoxia pretinde a deține monopolul sau măcar ceva apropiat de un monopol. Întrebările cu privire la impactul pluralismului asupra intensității vieții religioase au devenit secundare din rațiuni practice, în ciuda faptului că rațiunile teoretice le acordau prioritate.

Concluziile mele, deși contestabile în multe feluri, pretindeau a fi găsit o corelație pozitivă între pluralismul religios și viața religioasă, oferind astfel suport unei teorii de sorginte americană (teoria alegerii raționale) despre care chiar Grace Davie argumentase că nu este aplicabilă în alte contexte sociale decît cel american unde a luat naștere.

Însemnătatea și finalitatea cercetării mele, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, au sfîrșit prin a sta în primul rînd în descrie și poate chiar explica peripețiile pluralismului religios într-un teren despre care părerea aproape unanim acceptată este că îi este ostil. Ce s-a ales, pînă la urmă, de întrebările mele despre moartea lui Dumnezeu, de avîntul meu inițial (idealist și de un optimism mai degrabă copilăresc) care căuta, situat cum era, să contribuie la marea dezbatere teoretică despre natura relației dintre religie și modernitate? Eforturile mele au căutat pînă la final să unească, în formularea profesorului Vlăsceanu, într-un continent o multitudine de întrebări și fapte insulare. Dacă am sfîrșit prin a mă regăsi pe insula pluralismului religios din localitatea Țigănești, avînd în spate doar iluzia că am reușit să încropesc un continent legat de semnificația teoretică a pluralismului religios pentru înțelegerea vieții religioase în modernitate rămîne, desigur, o întrebare deschisă.


[1] Mă amuz copios cînd îmi amintesc cum , încercînd să schițez un proiect de cercetare,  îmi propuneam să mă ocup sociologic de conceptul de Dumnezeu  și relația lui cu lumea de azi dar refuzînd să îmi plasez demersul în sociologia religiei, față de care simțeam o anumită reținere pe care astăzi nu mi-o pot explica decît prin ignoranță în raport cu scopurile și metodele acesteia. Sau poate simțeam că limitîndu-mă la sociologia religiei, cercetarea mea ar fi pierdut din relevanță. Din nou, un gînd care astăzi mă face să mă amuz dar să mă și rușinez de mai-tînărul-meu-sine-științifi. Sau mai bine zis neștiințific.

Pentru cititorii eroici care au citit tot și au ajuns aici, dar și pentru cei care doar au trecut cu privirea peste text și au ajuns tot aici, să spun că acesta e ultimul post pe care îl mai scriu din Romania, pentru că mîine plec în Anchorage, Alaska, SUA. Am primit un job acolo (pot să zic job, doar plec in America) și o să fiu acolo cel puțin trei ani, poate mai mult dacă totul merge bine. Traversez pentru prima dată oceanul. Sper să n-am experiența lui Pi, deși cred că m-aș descurca binișor și eu dacă aș fi nevoit să împart o plută cu un tigru.

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Hai la latină

Cînd citești o ediție bilingvă  a unei cărți, dacă citești doar una dintre cele două limbi, ai avantajul de a termina o carte de 500 de pagini ca și cum ar fi de 250, cîte ai și citit de fapt. Ne place să ne flatăm cu tot felul de reușite iluzorii și să ne îmbătăm cu apă rece. Vorbesc în primul rînd în dreptul meu, deși bănuiesc că mulți, dacă sinceri, se vor regăsi lîngă mine pe banca acuzaților.

După ce am citit Coincidentia Oppositorum de Nicolaus Cusanus, un filosof și teolog catolic din Evul Mediu, ediție bilingvă (latină și română) scoasă de Polirom în 2008, nu pot să spun că am învățat latina și nici măcar că am încercat să citesc textul latinesc. Dar pot să spun ce am observat după ce am întors fiecare pagina din cartea asta: că latina are ne voie de 20-25 % mai puține cuvinte pentru a spune același lucru ca în limba română. După cum se poate vedea și în poza  asta, pentru care îmi cer scuze că nu e mai  bună.