Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.

Am născut trei pui de pisică

Cineva mi-a zis că visul cu pușcăria a fost ciudat. Apoi Mihai a încercat să îi găsească o interpretare freudiană. Toate astea mi-au amintit de probabil cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată și cred că unul dintre cele mai ciudate vise pe care poate să le aibă o ființă omenească.

Cred că cel mai frumos vis pe care l-am avut a fost pe la 12-14 ani, cînd am visat o fată așa de frumoasă încît m-am îndrăgostit de ea în vis. Doar că dragostea nu s-a terminat cu visul. Cîteva săptămîni bune am avut foarte clar chipul ei în minte și sentimentul pe care l-am avut în vis, că sînt îndrăgostit, a rămas cu mine în toată perioada aia. În general, ești sub impresia unui vis pînă te trezești bine sau cîteva ore după. Sau, cum zicea Alin, jumătate de zi. Dar eu am fost cîteva săptămîni sub imperiul acelui vis. Îmi amintesc că îmi imaginam cum ar fi s-o întîlnesc pe fata aceea în realitate și simțeam permament un gol în stomac pentru că n-o întîlneam deloc. Era și greu, în mica localitate unde eram eu atunci. Și probabil că există doar în vis, fata aia. Din păcate sau din fericire azi nu-mi mai amintesc deloc chipul ei.

Dar să povestesc cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată. Eram acasă, adică la bunicii mei, unde am crescut, în Vîrtoape, Teleorman, România, Europa, Terra, Calea Lactee. Parcă era o reuniune de familie, ca și cum toată lumea aștepta un eveniment important. Și într-adevăr era un eveniment important: eu eram însărcinat și trebuia să nasc. Cînd a venit fericitul moment, toată lumea s-a adunat în jurul meu. Din cîte îmi amintesc, n-a fost o naștere grea. La urma urmelor, sînt bărbat- doar femeile se chinuie la naștere! Am avut tripleți. Trei frumoși pui de pisică. Îmi amintesc și acum cît de puternic era sentimentul de…paternitate. Sau ar trebui să zic maternitate? Oricum, în momentele alea m-am simțit părinte iar sentimentul de duioșie și dragoste pe care îl aveam pentru puii mei era de o intensitate de nedescris. Evident, nu mă miram deloc nici că am născut, nici că am născut pui de pisică, le acceptam pe toate cu naturalețea și firescul ce caracterizeaza cele mai bizare aparții onirice-și asta era, o să fie toată lumea de acord, foarte bizar! Și nimeni altcineva nu se mira. Toată lumea mă felicita și îmi spuneau cît de bine seamănă puii cu mine.  Eu mă uitam să văd dacă e așa, și într-adevăr așa era. Undeva pe chipurile alea de pisică îmi regăseam, metamorfozate, propriile trăsături. Din fericire nu-mi amintesc cine era mama (sau tatăl?), deoarece n-a apărut deloc în vis. Menționez că ăsta a fost tot visul: momentul concepției nu l-am visat deloc. Ăla ar fi fost un vis nu doar bizar, dar scandalos.

PS: Nu vreau să mă gîndesc ce implicații freudiene ar putea avea visul ăsta, dar oricine vrea să-și dea cu părerea, mai ales Mihai, e liber să o facă. Sînt absolut sigur de identitatea mea sexuală, așa că nicio interpretare n-o să mă pună pe gînduri, mai ales că Freud n-a fost pentru mine niciodată un „altul semnificativ”, ca să zic așa.