Terorism la BCU

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.