Certitudine vs. incertitudine şi invers

Feynman, care a cîştigat un premiu Nobel, spunea într-un curs de fizică (Feynman Lectures on Physics) că după ce Einstein a arătat că legile mecanicii newtoniene sînt greşite, sîntem mult mai modeşti în pretenţiile noastre ştiinţifice şi acceptăm ideea că orice lege ar putea fi greşită.

Dacă la asta adăugăm faptul că un principiu fundamental al ştiinţei moderne este principiul incertitudinii al lui Heisenberg, care spune că putem cunoaşte ori poziţia ori viteza unei particule subatomice, niciodată pe amîndouă în acelaşi timp (şi asta nu pentru că nu putem să le măsurăm bine, ci pentru că e o lege fundamentală a lumii subatomice care interzice această cunoaştere), ajungem la o observaţie interesantă. Anume, că ştiinţa nu e atît de sigură şi de lipsită  de incertitudini cum cred unii. De fapt, aproape nimic nu poate fi cunoscut exact, nici în cele mai exacte ştiinţe.

Pe de altă parte, credinţa are reputaţia de a fi o chestie care nu e bazată pe nicio certitudine, ci doar incertitudini. Totuşi, întreb eu, oare nu există în termodinamica credinţei un principiu echivalent dar cu semn chimbat principiului incertitudinii al lui Heisenberg ? Oare printre toate incertitudinile credinţei- care nu sînt accidentale, ci sînt esenţiale credinţei, adică ele fac credinţa să fie credinţă şi nu ştiinţă- nu găsim particule de certitudine, care se supun unor legi paradoxale şi care contrazic legile naturale, şi care spun că anumite lucruri pot fi ştiute în principiu? La fel, dar invers, cum principiul incertitudinii spune că în ştiinţă anumite lucruri nu pot fi în principiu ştiute.

Sigur, astea sînt doar speculaţiile mele şi oricine poate să mă acuze că bat cîmpii. Dar tot cîmpii bat şi cei care au înţeles atît de puţin din ştiinţă încît au impresia că pot extrage de acolo certitudini care să nu mai lase, în concepţia lor despre lume şi viaţă, niciun pic de loc pentru incertitudinile credinţei.

NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.