Cu ochii la rege

Soren Kierkegaard a fost întrebat de regele Danemarcei, Christian VIII, cum crede el că ar trebui să se comporte un rege.  Kierkegaard i-a răspuns, printre altele, că ar fi foarte bine ca regele să fie urît (Christian VIII era un bărbat foarte frumos). Apoi, a mai spus el, ar trebui să fie surd şi orb sau cel puţin să se comporta ca şi cum ar fi, pentru că asta ar rezolva o mulţime de probleme. Şi n-ar trebui să vorbească prea mult, ba chiar ar trebui să aibă un discurs standard pe care să-l folosească în orice ocazie, deci un discurs fără conţinut.

 

E greu de spus dacă Kierkegaard nu făcea altceva decît să fie ironic, pentru că ironia era una dintre preocupările lui principale. Ironic sau nu, trebuie admirat curajul de care a dat dovadă. Dar mai mult decît curajul lui Kierkegaard, trebuie admirat regele care a întrebat: pentru că a întrebat.

 

Nu am devenit dintr-o dată interesat de politică. Politica e doar un hoit care pute şi atîta tot. Dar dacă ar fi să-mi exprim o opţiune politică, aş opta fără nicio ezitare pentru un Rege. Un rege, chiar dacă impotent funcţional, ar avea totuşi puterea şi carisma pe care numai un simbol le poate avea. Şi asta ar fi ceva, ceva care poate ar reuşi să emane nişte raze, fie ele timide, de bun simţ prin norul puturos care este politica din România, de exemplu. În loc de un marinar  care înjură ca un birjar sau de un agitator care se agită cu un plagiator ca să-l dea jos pe marinar, am avea, acolo în vîrf, ceva nobil înspre care să privim. Şi pare să fie o lege a naturii că sîntem transformaţi prin contemplare. Poate, dacă din cînd în cînd la televizor ar apărea un rege care ar avea o discuţie serioasă cu un intelectual serios, Diaconescu ar avea mai puţin tupeu. În orice caz, n-ar mai avea ocazia să candideze la preşedinţie şi să ne facă pe toţi de rîs prin chiar acest fapt.

Moartea lui cogito

Detest sa scriu fara diacritice, dar o s-o fac si azi. Am vazut, la recomandarea lui Slavoj Zizek, Being There (cu Peter Sellers). Zizek zicea ca acesta ar fi cel mai bun film american. Nu mie personal, desigur.

Filmul e o comedie excelenta, dar e mult mai mult decit atit. Dupa ce l-am vazut am inteles si de ce i-a placut lui Zizek atit de mult. Anume pentru ca este despre moartea subiectului. Totul a început cu moartea lui Dumnezeu, dar astăzi se vorbeste despre sfirsitul artei, sfirsitul istoriei, sfirsitul muzicii, sfirsitul limbajului, sfirsitul subiectului-eu si despre multe alte sfirsituri.  Ca sa nu mai zic despre sfirsitul petrolului, al apei potabile si chiar al lumii, despre care anul asta se vorbeste mai mult decit alta data (2012). Dar astea sint niste forme mai necioplite de sfirsit, de care poata sa vorbeasca toata lumea, spre deosebire de primele, care sint rezervate doar capetelor mai luminate.

Slavoj Zizek a scris cu pasiune despre cogito, si e de inteles ca i-a placut Being there, pentru ca filmul asta este inainte de orice altceva despre moartea lui cogito. In film, un individ matur dar semi-retardat, traieste exclusiv prin reproducerea a ceea ce vede la televizor. Nu are niciun fel de procese cognitive personale, nici emotii, ci e imitatie pura. Hiper-realitatea televizorului e realitatea lui, in care e cu totul dizolvat sau mai bine zis din care nu s-a produs niciodata ca subiect autonom, ca sine, eu, individualitate. Dar chiar si asa, reuseste sa ajunga sa influenteze politica si economia celei mai puternice tari din lume. Recunosc ca nu am inteles ce inseamna scena de la sfirsit in care Chance merge pe apa. Am citeva idei, dar nimic solid. Doar lichid.

Si cu toate astea, cogito nu e mort. Cine oare ii cinta prohoade si ii scrie epitafe? Nimeni altcineva in afara de cogito n-ar fi capabil sa constate moartea lui cogito. Ceea ce nu inseamna altceva decit: cogito a murit, traiasca cogito!

Cînd România e fruntea Europei

Cine o cunoaşte pe Irina Margareta Nistor? Pentru mine, pînă acum cîteva zile această doamnă era doar o voce pe care o ştiam din cele nu foarte multe filme pe casete video pe care le-am văzut în copilărie şi mai recent de la emisiunea de duminică dimineaţa de la radio Guerrilla, pe care o ascult doar accidental dacă se întîmplă să fiu în maşină la ora aia. Pentru mulţi, însă, vocea Irinei Margareta Nistor este legată de cele mai multe filme pe care le-au văzut în tinereţea lor. Era o vreme cînd filmele circulau pe casete video, pe televizoare alb-negru, apoi pe televizoare unde culorile se amestecau zgomotos. Aceea a fost vremea în care Irina Margareta Nistor era regina absolută a filmului în România. Eu trăiam în alt regat în vremea aia, anume în regatul bulgăresc, pentru că în copilărie am văzut atîtea filme pe bulgari unu şi bugari doi, încît învăţasem bulgara. Poate sună incredibil, dar ajunsesem să înţeleg foarte bine ce vorbeau bulgarii ăia, pentru că la ei toate filmele erau dublate. Probabil în viitor o să devin şi cetăţean bulgar, dacă asta o să fie singura cale de evita să plătesc 3000 de euro pentru a avea privilegiul să am număr românesc pe plăcuţele maşinii, dar asta e altă poveste.

Pe Irina Margareta Nistor am filmat-o duminica seara la prima proiecţie oficială a filmului lui Martin Scorsese, Taxi Driver.  Cine a văzut Taxi Driver pe casetă video, l-a văzut tradus de Irina Margareta Nistor. Înainte de începerea filmului, doamna Nistor ne-a amintit înseamnă să dublezi filmele live (dacă în sală a fost cineva care văzuse filmul pe casetă video, sigur a trăit un soi de deja-vu) şi ne-a adus aminte să ne bucurăm că legea prin  care se voia înlocuirea subtitrărilor cu dublarea, nu a trecut. Într-adevăr, România merită felicitări pentru asta. Sistemul de dublare a filmelor e o idioţenie enormă, dar o idioţenie pe  care o îghite aproape toată Europa civilizată. Prin faptul că la noi filmele  sînt traduse prin subtitrare şi nu prin dublare, România arată că poate să fie şi cap, nu doar coadă.

Pentru cine nu ştie, săptămîna asta au fost proiectate în Bucureşti (La Studio şi Noul Cinematograf al Regizorului Român) unele dintre filmele de la Cannes. Dar degeaba aflaţi acum, pentru că se termină, gata! În seara asta sînt ultimele trei filme, la care intenţionez să merg şi eu. O  să fie pentru prima dată cînd văd trei filme la rînd în cinematograf. Sper ca la ora 10.30 cînd începe ultimul (Once upon a time in Anatolia, cel mai bun film de anul ăsta) să nu fiu prea obosit şi să-l pot gusta cum trebuie.

Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Nu mă uit la televizor

Nu mă uit aproape niciodată la televizor. Și bine fac. Era o vreme cînd mă uitam. Acum televizorul mi se pare tembelizor și atîta tot. Însă mai devreme televizorul era aprins, din inițiativa altcuiva, și am văzut știrile. Printre altele, am auzit că au fost găsite două prostituate moarte, în casa unui client, zicea televizorul. Mă gîndesc acum, nu atunci cînd am auzit știrile, pentru că atunci nu gîndeam- în general cînd te uiți la televizor, gîndirea e suspendată, și tocmai d-aia televizorul se mai numește și tembelizor- că în momentul în care prostituatele erau omorîte de clientul lor turbat, din cine știe ce motiv, eu citeam din Weber fără să am habar. Nimic din învelișul metafizic care unește toate ființele nu m-a avertizat de comiterea unei duble crime, ca în Minority report, interesantul film cu Tom Cruise. Durerea, nebunia, delirul criminal, animalitatea însăși dezlănțuite, n-au ajuns în niciun fel la mine, nu mi-au tulburat liniștea. Și e bine că e așa, altfel cum aș mai putea trăi dacă aș fi afectat de toate dramele care se petrec fie și numai pe o rază de cîțiva kilometri în jurul meu? Îmi continui netulburat existența, indiferent la sirenele pe care le aud trecînd din cînd în cînd pe Calea 13 Septembrie,  surd la țipetele disperate ale poveștilor care le pun în mișcare.

 

PS : Tocmai am aflat că era vorba de o singură prostituată, nu de două și că a fost omorîtă pentru că nu s-a-nțeles la preț cu clientul. Criza asta! Mă întreb de ce prima dată am auzit că e vorba de două, nu de una. Nu vreau să dau vina pe alții, dar era ceva în vocea omului de la știri care făcea totul să sune atît de senzațional, încît prin alte mijloace decît limbajul spunea că sînt două moarte, nu una. Mai există și posibilitatea ca în promo-ul știrilor, căci acolo am auzit prima dată, să se fi spus că sînt două victime, pentru că două prostituate moarte atrag de două ori mai multă audiență decît una singură.