O idee bună

Ideile sînt cele mai puternice şi importante lucruri din lume. Ideile, deşi nu par a avea aceeaşi greutate ca forţa brută, ca forţele naturii sau în genere ca nimic material, sînt în realitate mai puternice şi mai decisive decît toate lucrurile materiale. Ideile au transformat faţa planetei şi a istoriei, ne-au adus maşini, poluare, medicamente, ne-au dus în spaţiu, au început războiae şi cine ştie ce o să ne mai  aducă în viitor. În fine, totul se reduce şi se rezumă la idee, pe lumea asta. La început a fost Cuvîntul!

Aţi auzit sintagma idei forţă, dar sintagma asta e  pur tautologică, pentru că orice idee, în măsura în care e idee, e forţă. Are forţa de a schimba destinele oamenilor, de afecta radical şi transforma natura. O idee e un act creator care diferă de actul creator divin doar prin aceea că nu este ex nihilo.

Nişte prieteni din satul meu, Vîrtoape, Teleroman, au avut ideea să facă ceva. Au avut ideea să se implice în viaţa comunităţii, să facă şi ei ceva pentru satul lor care să aibă o însemnătate. Totul a început, din cîte aud, la o şcoală de Sabat (doar adventiştii ştiu cu ce se mănîncă asta, aşa că poate ar trebui să explic ce anume e şcoala de sabat: cel mai simplu ar fi să spun că e şcoala de duminică a adventiştilor de ziua a şaptea). Ideea lor s-a îndreptat tot spre şcoală: s-au gîndit să premieze pe cel mai bun elev din şcoala cu clasele 1-8 din Vîrtoape. Statul îi premiază, dar doar cu diplome şi cărţi. Ei s-au gîndit la ceva mai substanţial, aşa că au pus mînă de la mînă şi au cumpărat o bicicletă.

Care e rolul meu în toată povesta asta? Păi oamenii ăştia s-au gîndit că din cercul celor care au terminat şcoala din Vîrtoape şi sînt accesibili, eu aş fi cel mai potrivit ca să ofer premiul. Şi totodată să ţin un discurs scurt în care să spun ce am făcut eu după ce am plecat din Vîrtoape şi ce vreau să fac de acum încolo. Scopul acţiunii era evident: să fiu un fel de model sau inspiraţie pentru copiii din Vîrtoape.

Aşa că ieri, într-o sală de sport plină de oameni, extrem de fierbinte şi gălăgioasă, am vorbit vreo 4 minute şi am oferit o bicicletă roşie Georgianei, eleva de la clasa a 8-a care a avut media 9,97. După ce am povestit foarte pe scurt aventurile mele post-Vîrtoape, le-am spus că secretul succesului e cititul. Şi le-am mai spus că pentru anul viitor cei care acum au oferit o bicicletă pentru  cel mai bun elev din şcoală, şi-au propus să ofere cîte un premiu pentru cel mai bun elev de la fiecare clasă.

Nu ştiu dacă eu am fost model şi inspiraţie pentru cineva de acolo. Probabil că nu poţi să ajungi model în patru minute şi nici dacă aş fi avut toată ziua n-aş fi ajuns: la urma urmelor nu e nimic extraordinar în toată povestea mea. Dar e posibil ca ideea asta să aibă efecte nebănuite. E posibil ca vreun copil, de dragul premiului sau de dragul meu (sic!), să prindă drag de citit şi să ajungă cineva care să producă o idee care să schimbe lumea. E posibil.

 

 

Ochiul din cer care mă ajută să cobor unde trebuie

În trenurile din România nimeni nu anunță ce stație urmează. Dacă e noapte și e întuneric beznă afară, trebuie să cunoști foarte bine stația unde vrei să cobori (și pe cele dinaintea lor) daca nu vrei rămîi în tren. Eu știam foarte bine stația unde trebuia să cobor în seara asta, dar tot îmi era frică să n-o ratez. Pentru că ochii mei nu puteau să pătrundă bezna de afară și pierdusem șirul stațiilor, am renunțat să mă mai uit pe fereastră și am apelat la un ochi din cer. Adică am pornit GPS-ul de pe telefon. Noroc cu hărțile de la Nokia care sînt atît de detaliate încît au și gările din satele din Teleorman pe ele. Și știe toată lumea că nu există gări și sate mai uitate de lume și de Dumnezeu decît cele din Teleorman. Poate cele din Moldova.

Tot tehnologia  a făcut ca cele două ore petrecute în tren să treacă magic de repede. Noua mea jucărie e tableta Blackberry, pe numele ei de fată mare: Playbook. Am norocul să am un prieten în SUA care mi-a adus-o de acolo cu 200 de dolari, preț redus de la 500, în timp ce în magazinele noastre se vinde cu două mii de lei. Pentru că tot a venit vorba, cînd îți muți ochii din ecranul tabletei în cel al telefonului, te apucă brusc claustrofobia. Ecranul telefonului, pe care odată făceam atîtea lucruri și mi se părea atît de mare, mi se părea acum mic și șters.

Telefonul meu are totuși avantajul de a avea o cameră foto foarte bună, pe care am folosit-o ca să fac poza asta. Eu n-am mai mers de mult cu trenul și am fost plăcut surprins să văd că trenurile nu mai sînt vechiturile întunecoase de altă dată prin care bătea vîntul. Dar, din păcate, oamenii sînt aceiași, după cum ilustrează cutia de bere și cojile de semințe abandonate de un tip (care înainte de a pleca îmi făcuse impresia că îi pasă oarecum de mediul înconjurător) și care mi-au făcut inima să se strîngă puțin și mi-au adus aminte de vorba aia care zice că România e frumoasă, păcat că e locuită.

Despre Dîmboviţa, trasul în ţeapă şi amărăciune

De data asta pot să mă laud cu nişte poze mai bune decît cea de data trecută, făcute cu acelaşi telefon.

Hai să ne uităm un pic la prima.

Cu un click pe imagine, se poate vedea şi mai mare. Bun, dar ce vedem în poza asta? Ţiriac ne spune că „acolo unde merge şi aşa, nu merge”. Şi cu litere mai mici (care se văd doar dacă, după ce ai dat click pe poză, foloseşti lupa pentru încă un zoom, moment în care ar fi normal să te minunezi că pozele astea au fost făcute cu un telefon (Nokia N8)) ne mai spune că el crede într-o Românie normală. Oare cum arată România aia normală? Se pescuieşte cu plasa în centrul capitalei ei?

Hai să mergem mai departe.

Acest domn nu pescuieşte, cred. Din cîte mi-am dat eu seama, făcea curat. Am văzut şi altă dată cum se face curat pe Dîmboviţa: cineva se plimbă cu barca şi aduncă gunoaiele cu o ţepuşă. Aici s-ar potrivi de minune panoul publicitar cu mesajul „unde merge şi aşa, nu merge”. Dar România este par excellence ţara lui „merge şi aşa”. Practic noi am patentat această viziune despre lume şi viaţă, după cum se poate vedea şi din fotografia mea. Îmi pare rău că nu i-am fotografiat pe cei cu barca.

Dar să nu fie oare loc pentru speranţă? Să vedem mai departe.

Acesta este viitorul României, generaţia următoare, pe fundul Dîmboviţei. Încearcă şi el să pescuiască ceva. Putem să-l învinovăţim? Deşi pare să nu fie prea mult rost de prăduială, atitudinea lui e una optimistă: cînd mă vede că vreau să-i fac poză îmi arată triumfător un fel de semn al victoriei (un thumbs up), ca apoi să îmi arate imediat indexul (nu degetul folosit pentru acel simbol obscen) în timp ce pe buzele lui putem să citesc că vrea un leu. N-a pierdut deloc timpul, ci s-a reorientat imediat de la fundul Dîmboviţiei, care nu ascundea cine ştie ce comori, la balustrada pe care trecea un tip care făcea poze, deci o potenţială sursă de venit, avînd în vedere că cel mai probabil e un turist fraier.

Uite, abia acum cînd am ajuns la final îmi dau seama că într-un fel am scris despre România, tocmai astăzi, în ajunul zilei ei naţionale. La mulţi ani, dragă Românie! Sperăm că vreodată  o să te ridici şi tu de pe fundul Dîmboviţei şi să găseşti metode mai eficiente de a face curat, nu adunînd gunoaie din barcă cu ţepuşul ci mai degrabă ca Vlad Ţepeş, trăgînd gunoaiele în ţeapă.

PS: Nu ştiu cîţi ştiu că pe sub Dîmboviţa trece un tunel imens care este canalul principal al Bucureştiului. Ceauşescu l-a început şi l-a declarat terminat înainte de a-l termina. Căci în comunism, dacă conducătorul suprem declara că a fost cel mai bogat an din istorie, deşi seceta făcuse ravagii, atunci anul respectiv, în ciuda secetei, devenea cel mai bogat an din istorie. Aşa şi cu canalul de sub Dîmboviţa: a fost declarat terminat înainte de a fi terminat. Acum, Apa Nova, care din cîte ştiu are un francez la conducere, deci sînt speranţe ca lucrurile să fie făcute altfel decît după principiul „merge şi aşa”, încearcă să îi dea dreptate lui Ceauşescu terminînd în sfîrşit canalul, al cărei nume tehnic este „caseta”, ceea ce ar putea să ne scape în sfîrşit de inundaţiile care fac deseori capitala să semene cu ultimul cătun din Moldova sau Teleorman .

PPS: Să mă ierte  cei din Moldova şi Teleorman (şi eu sînt din Telorman şi fac eforturi serioase să mă iert pentru asta), dar aceştia sînt cei doi poli ai sărăciei şi ai amărăciunii în România. Amărăciunea, după cum o definea astăzi cineva care locuieşte într-un ghetou din Bucureşti, este atunci cînd n-ai ce să mănînci.

PPPS: Am fost cam dezlînat azi. Lasă că merge şi aşa!

Am născut trei pui de pisică

Cineva mi-a zis că visul cu pușcăria a fost ciudat. Apoi Mihai a încercat să îi găsească o interpretare freudiană. Toate astea mi-au amintit de probabil cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată și cred că unul dintre cele mai ciudate vise pe care poate să le aibă o ființă omenească.

Cred că cel mai frumos vis pe care l-am avut a fost pe la 12-14 ani, cînd am visat o fată așa de frumoasă încît m-am îndrăgostit de ea în vis. Doar că dragostea nu s-a terminat cu visul. Cîteva săptămîni bune am avut foarte clar chipul ei în minte și sentimentul pe care l-am avut în vis, că sînt îndrăgostit, a rămas cu mine în toată perioada aia. În general, ești sub impresia unui vis pînă te trezești bine sau cîteva ore după. Sau, cum zicea Alin, jumătate de zi. Dar eu am fost cîteva săptămîni sub imperiul acelui vis. Îmi amintesc că îmi imaginam cum ar fi s-o întîlnesc pe fata aceea în realitate și simțeam permament un gol în stomac pentru că n-o întîlneam deloc. Era și greu, în mica localitate unde eram eu atunci. Și probabil că există doar în vis, fata aia. Din păcate sau din fericire azi nu-mi mai amintesc deloc chipul ei.

Dar să povestesc cel mai ciudat vis pe care l-am avut vreodată. Eram acasă, adică la bunicii mei, unde am crescut, în Vîrtoape, Teleorman, România, Europa, Terra, Calea Lactee. Parcă era o reuniune de familie, ca și cum toată lumea aștepta un eveniment important. Și într-adevăr era un eveniment important: eu eram însărcinat și trebuia să nasc. Cînd a venit fericitul moment, toată lumea s-a adunat în jurul meu. Din cîte îmi amintesc, n-a fost o naștere grea. La urma urmelor, sînt bărbat- doar femeile se chinuie la naștere! Am avut tripleți. Trei frumoși pui de pisică. Îmi amintesc și acum cît de puternic era sentimentul de…paternitate. Sau ar trebui să zic maternitate? Oricum, în momentele alea m-am simțit părinte iar sentimentul de duioșie și dragoste pe care îl aveam pentru puii mei era de o intensitate de nedescris. Evident, nu mă miram deloc nici că am născut, nici că am născut pui de pisică, le acceptam pe toate cu naturalețea și firescul ce caracterizeaza cele mai bizare aparții onirice-și asta era, o să fie toată lumea de acord, foarte bizar! Și nimeni altcineva nu se mira. Toată lumea mă felicita și îmi spuneau cît de bine seamănă puii cu mine.  Eu mă uitam să văd dacă e așa, și într-adevăr așa era. Undeva pe chipurile alea de pisică îmi regăseam, metamorfozate, propriile trăsături. Din fericire nu-mi amintesc cine era mama (sau tatăl?), deoarece n-a apărut deloc în vis. Menționez că ăsta a fost tot visul: momentul concepției nu l-am visat deloc. Ăla ar fi fost un vis nu doar bizar, dar scandalos.

PS: Nu vreau să mă gîndesc ce implicații freudiene ar putea avea visul ăsta, dar oricine vrea să-și dea cu părerea, mai ales Mihai, e liber să o facă. Sînt absolut sigur de identitatea mea sexuală, așa că nicio interpretare n-o să mă pună pe gînduri, mai ales că Freud n-a fost pentru mine niciodată un „altul semnificativ”, ca să zic așa.