Fără panarmă în linia întîi

Filmul Fără armă în linia întîi (un titlu românesc foarte slab- și uite că e posibil așa ceva: un titlu spoiler- pentru americanul Hacksaw Ridge) e un film de război cum au mai fost multe, poate mai bun decît unele și mai prost decît altele, dar cu ceva în plus. Anume că în acest film este vorba despre o serie de întîmplări atît de improbabile încît s-ar putea spune că e vorba de o minune. Filmul spune, în felul lui Mel Gibson, povestea lui Desmond Doss, un american care a vrut de bună voie și nesilit de nimeni să se ducă în razboi, dar acolo a refuzat să pună mîna tocmai pe obiectul muncii, adică pe armă. Un american care refuză să pună mîna pe armă- asta e în sine o chestie super ciudată, dat fiind că jucariile preferate ale americanilor de toate vîrstele sînt tocmai armele. Dar uite că mai există și așa ceva. Filmul a fost destul de bine primit în general, dar a fost extraordinar de bine primit de un grup mai restrîns de oameni din lumea asta largă, anume de Adventiștii de Ziua a Șaptea, un grup de oameni care trăiesc într-un spațiu destul de paradoxal creat pe de o parte de  umbra conștiinței minorității lor iar pe de altă parte de conștiința faptului că ei sînt lumina lumii. Asta pentru că Desmon Doss, eroul filmului, a fost un Adventist de Ziua a Șaptea și este probabil pentru prima dată în istoria acestei biserici chinuită permanent de conștiința identității ei  cînd  eroul unui blockbuster American anuntă mîndru de pe marele ecran că el e Adventist de Ziua a Șaptea și că e dispus să sufere totul pentru convingerile lui. E, deci, de înțeles de ce aproape toți adventiștii care merg la film au văzut filmul ăsta și poate pentru mulți adventiști acesta e primul film văzut la cinematograf (căci pînă nu demult cinematograful era pentru adventiști un loc interzis, la fel ca teatrul, discotecile, barurile, și orice loc unde se distrează lumea). 

Bun, ce o să spun acum se adresează atît adventiștilor cît și celor din lumea largă, sau cum ar spune adventiștii simplu, celor din lume:  Hacksaw Ridge (sau fără paramă în linia întîi), filmul lui Mel Gibson, este la fel de unidimensional și slab ca cele mai multe filme ameriane, dar are un mare merit, anume meritul de aduce lumii aminte că a existat pe lume un Desmond Doss și că povestea lui a fost spusă în toată profunzimea ei impresionantă într-un documentar făcut de Terry L. Benedict pe vremea cînd Desmond Doss era încă în viață. The Conscientous Objector, care poate fi văzut gratis pe YouTube, spune povestea lui Desmond Doss prin gura lui însuși și prin gurile colegilor și superiorilor lui din Armată, adică a celor care au fost martori direcți ai minunii respective. Deci, mai zic odată, dacă fără pramă în linia întîi are vreun merit, este de a ne aduce aminte de The Conscientous Objector, documentarul de pe Youtube pe care-l recomand din toată inima celor care nu cred în minuni.

Anunțuri

Joaca de-a libertatea. A unor puşcăriaşi.

Ieri şi astăzi, la teatrul Nottara (pe bulevardul Magheru, aproape de piaţa Romană), are loc un altfel de festival de teatru. E altfel nu pentru că e cu mari stele ale teatrului. Din contra. Festivalul se intituleaza  Exit iar actorii sînt puşcăriaşi. Puşcăriaşii sînt persoane private de libertate pentru că au încălcat legea penală şi au fost prinşi. Există foarte mulţi oameni care încalcă legea penală dar nu sînt prinşi şi care, deci, nu ajung niciodată puşcăriaşi. Puşcăriaşii, pe lîngă timpul executat în puşcărie, trebuie să mai trăiască şi cu ruşinea de a fi fost puşcăriaş, sau de a fi în continuare puşcăriaş, pentru că odată puşcăriaş, pentru totdeauna puşcăriaş.

Deci actorii de pe scenă nu sînt chiar actori, şi nici publicul nu e chiar public de teatru, fiind format în principal din rude de puşcăriaşi, din alţi puşcăriaşi, din cadre militare, din studenţi şi cîte un curios care a aflat din întîmplare de evenientul. Ah, şi să nu uit: aseară publicul din public a făcut parte şi un consilier de probaţiune, adică eu. Care a făcut poze şi filme cu telefonul.

Piesele şi interpretările lor au fost în general patetice. Mă uitam cu un fel de milă amestecată cu sfială şi îmi spuneam ceva de genul: “Bun, ce se întîmplă aici nu e teatru, artă. Şi nici nu are cum să fie. Dar e bine că se întîmplă!” De ce e bine că se întîmplă? Cineva zicea că rolurile jucate de puşcăriaşi acolo sînt identităţi false temporare. E adevărat. Doar că nu e acesta tot adevărul. Adevărul e că identităţile respective devin reale pentru cel ce le mimează, iar efectele lor nu sînt neapărat trecătoare. Astfel, mă gîdeam eu, piesele astea de teatru au un dublu efect terapeutic: pe de o parte oferă ocazia unui puşcăriaş să se transpună într-un univers simbolic în care nu mai e un puşcăriaş, ci alteva. Conştientizarea faptului că poate fi şi altceva decît un puşcăriaş poate avea efecte semnificative pentru viaţa reală care se desfăşoară în afara scenei şi în afara puşcăriei. Apoi, efectul terapeutic se mai referă şi la public, ajungînd oamenii să vadă că dincolo de eticheta de puşcăriaş e un om cu o poveste, diverse talente, dorinţe, visuri. Pe scurt, un om.

Vorbind de talent, trebuie să spun că aproape toţi cei care au urcat aseară pe scenă nu aveau deloc talent actoricesc. După cum ziceam şi mai devreme, mă uitam la ei cu milă şi sfială.

Asta pînă la ora 8 cînd a început spectacolul realizat de cei dela PenitenciarulIaşi.Nu pot să spun că cei dela Iaşiau fost de pe altă planetă. Că au avut decoruri,  costume, o piesă şi interpretări demne de orice scenă din ţara asta. Eu nu mă pricep la teatru, dar cred că un critic de teatru ar fi putut să fie în sală şi să spună la final că a văzut o piesă de teatru. Poate bună sau mai puţin bună, dar în orice caz o piesă de teatru, pentru că celelalte reprezentări nu făcuseră nici măcar un pas în direcţia a ceea ce se numeşte teatru.

În clipul de la început se pot vedea cei de la Jilava care au optat, înţelept zic eu, pentru o pantomimă, reuşind astfel să evite penibilul care însoţea aproape fiecare cuvînt al celorlalţi „actori”, cu excepţia celor de la Iaşi, fireşte. Care se văd în pozele astea.

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.