Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.

Cea mai frumoasă excursie din viața mea

Nu mi-a plăcut niciodată cuvîntul excursie. Nu-i știu etimologia, dar bănuiesc că are legătură cu „excurs”, care înseamnă o deviere de la discurs. Într-un fel asta și sînt excursiile: scurte devieri de la  (dis)cursul obișnuit al vieților noastre.

Eu tocmai am revenit dintr-o deviere exceptională, de aproximativ 4000 de km făcuți în principal cu trenul, apoi cu autobuzul, iar vreo 300 cu „ocazia”, autostopul sau hitchhiking, cum vrem să-i zicem. Ziceam că nu e transport public în insulele Lofoten, dar în sezon, iunie-august, este. Am preferat totuși să facem autostopul pentru că era mai interesant, nu ne grăbeam, aveam ocazia să cunoaștem norvegieni. Și în ultimul rînd, pentru că era gratis. Adică, faptul că am economisit vreo 50-70 de euro (în funcție de oră) cît era autobuzul, a fost excelent, dar nu asta ne-a făcut să apelăm la autostop. Aș avea multe de zis despre experiența asta, dar una peste alta a fost excepțională. Am făcut 350 de km in două zile și cu cinci mașini, toți norvegieni. Sigur, am așteptat și 3 ore pînă ne-a luat o mașină (a fost cel mai mult cît am fost nevoiți să așteptăm și aproape ne pierdusem speranța), dar satisfacția finală a fost mult mai mare decît dacă ne-am fi urcat într-un autbuz și ne-am fi dat jos după 7 ore. Fusesem avertizați că e greu să faci asta în Norvegia. Ce pot să spun acum după ce am făcut-o e că e posibil.

Impresiile dau buzna peste mîini și îmi vine greu să aleg pe care să o las să se materializeze pe tastatură. O super-sinteză ar fi că a fost cea mai frumoasă excursie din viața mea, și asta din mai multe motive, unul dintre cele mai importante fiind că insulele Lofoten sînt de-a dreptul spectaculoase. Am ajuns pînă la ultimul sat de pescari, care înainte de asta e o superbă localitate turistică, cum sînt multe în insule, și care are un nume..aa, cum să zic, foarte interesant: A. De fapt e A cu un cerculeț de-asupra, dar nu am caracterul la îndemînă. Se pare că în suedeză și norvegiană înseamnă rîu.

În următoarele zile probabil or se mi se așeze impresiile pe rafturi și o să pot să selectez dintre cele mai interesante, dar decoamdată sînt încă bulversat. Nu neapărat de călătorie, deși aș avea de ce. Am revenit în Uppsala pe care am găsit-o fierbinte. Am revenit simțind că revin acasă, doar că foarte curînd trebuie să plec pentru a reveni la o casă care e și mai casă decît Uppsala. Sincer să fiu, mă simt aici ca acasă. Nu simt că mi-e dor de țară, dar în ultimul timp am început să visez frecvent familie, prieteni, ceea ce probabil înseamnă că mi-e dor chiar dacă nu simt dorul.

Obișnuiam să rîd de cei care își fac poze singuri, dar de nevoie mi-am făcut o mulțime de poze singur, singurel. Într-una dintre poze se poate vedea așa numitul soare de la miezul nopții, care e soarele obișnuit (poate puțin mai colorat) dar devine neobișnuit cînd te uiți la ceas și vezi că e 1 noaptea. Am mai făcut ceva ieșit din comun pentru mine, adică am pus 100 de poze pe Facebook. Cred fotografiile mele sînt vizibile și pentru neprieteni, așa că cine vrea să vadă mai multe, poate să vadă acolo. Din păcate am fost un turist nepregătit și am fost nevoit să fac toate pozele cu telefonul, un Nokia N900, care, tot de nevoie, a fost un aparat foto decent. Doar că pentru data viitoare cînd mai plec în astfel de locuri spectaculoase mi-am propus să iau neapărat cu mine un Nikon. Sper să am bani să-l cumpăr.