Să ne țină minte

N-am mai scris de mult pe blog. Aproape că am uitat cum se face.  Glumesc, bineînțeles. Nu e așa de mult de cînd am scris ultima dată și nici nu e posibil să uiți așa ceva. Ce aș putea să uit, la urma urmelor? Parola de pe WordPress? Cum se apasă butonul „new post” ? Singurul lucru susceptibil de a fi uitat în legătură cu bloggingul e plăcerea  de a blogui sau pasiunea, dacă există așa ceva.

Am început așa pentru că vreau să scriu despre memorie. Nu despre memorie ca fenomen psihic, îi las pe cei care se pricep să scrie despre asta, ci despre un fel de memorie care se confundă cu viața însăși. Dintre toate dorințele omenești, cea după nemurire e  cea mai fundamentală (să nu-mi spună cineva că nu se poate spune cel mai fundamental, pentru că o să rîd de el). Dacă viața nu are sens, e pentru că la un moment dat se termină. Toate se termină la un moment dat, și din acest motiv viața nu are sens. Dar dacă viața are totuși un sens, acesta poate fi dat doar de ceva ce transcende viața. Nu, nu vorbesc de vreun suflet nemuritor. Am mai scris despre cît de rău a făcut Platon Occidentului cu filozofia lui dualistă, nu vreau să mai vorbesc despre asta. Nu cred într-un suflet care ajunge în iad sau în rai sau în alte locuri mai mult sau mai puțin extraterestre. Dar cred în nemurire. Da, în asta cred.

Oamenii caută nemurirea în multe feluri. Cea mai îndemînă formă de nemurire este reproducerea. În copiii noștri, ceva din noi supraviețuiește și ne duce mai departe. De aceea cei care nu au copii simt că viața lor nu are sens. Și chiar nu are. Dar forma asta de nemurire nu împlinește nevoia fundamentală de nemurire, pentru că la urma urmelor nu eu supraviețuiesc în copiii mei. Noi dispărem și ei trăiesc după noi, în locul nostru. Ne bucurăm pentru ei, dar faptul că noi dispărem rămîne ca o stîncă impenetrabilă, chiar și de către bucuria asta. Așa că unii dintre muritori, cei mai norocoși sau mai talentați într-un anume fel, caută nemurirea prin memoria celor mai mulți oameni. Și acest fel de a căuta nemurirea e la fel de comun ca primul, cel prin reproducere. Toți vrem să lăsăm ceva după noi, cu speranța că oamenii își vor aminti de noi. Alexandru Cel Mare voia un imperiu mondial, la fel și Napoleon și Hitler și mulți alții mai puțin norocoși decît ăștia trei. Platon a deveni nemuritor prin ideile lui (idioate) despre nemurire. Bach prin muzica lui. Tarkovsky prin film. Dostoievski prin literatură. Brâncuși prin sculptură. Și așa mai departe.  E adevărat, în felul ăsta individul însuși supraviețuiește morții lui, nu copiii lui. Dar ce patetic mod de supraviețuire! Poate oamenii își aduc aminte de tine (cei mai „cultivați” dintre ei), dar ce mai înseamnă asta pentru tine cînd din tine n-a mai rămas nici țărîna? Evident că nimic!

Vedem că toate încercările oamenilor de a cîștiga nemurirea sînt o formă de memorie. ADN-ul este un fel de memorie. La fel și celebritatea, faima etc. E oare posibil ca și adevărata nemurire să aibă vreo legătură cu memoria? John Polkinghorne, unul dintre cei mai importanți fiziceini în viață (a avut o contribuție majoră la descoperirea quarcilor-cred că am mai scris despre el), scria undeva că nemurirea înseamnă să fim ținuți minte de Dumnezeu. După el, învierea este posibilă prin aceea că Dumnezeu memorează starea cuantică a fiecărei particule din noi și la un moment dat o poate reproduce, chiar într-un univers diferit, construit cu altfel de materie decît cea din care e făcut al nostru, o materie care are moartea scrisă în proprietatea ei cea mai fundamentală, ca să zic iar așa. Felul ăsta de a înțelege nemurirea și învierea este atît de matur și evită atîtea prostii platoniciene pe care creștinismul le-a înghițit prin gurile avide ale părinților bisericești care îl divinizau pe Platon la fel de mult ca pe Iisus Christos! În primul rînd recunoaște, cu Cioran, Camus, Nietzsche și toți nihiliștii, realitatea morții! Moartea nu e o trecere în altă stare. Nu există un rai în care se duc oamenii cînd mor după cum nu există nici unul în care se duc cățelușii cînd mor. În al doilea, și cel mai important, trece dincolo de moarte prin recunoașterea Cuiva care are capacitatea de a ne ține minte și de a ne recrea din memorie, așa cum sîntem dar totuși altfel.

Dar gata, că iar am scris prea mult.

De ce e mai bună cartea decît filmul

Am mai scris despre raportul dintre literatură și film. Acum vreau să spun doar două vorbe. Întrebarea asta, în sine, e superfluă, pentru că toată lumea știe foarte bine: cartea e incomparabil mai bună decît filmul (limitînd cartea doar la acele cărți care au un potențial, oricît de redus, de a fi transpuse în film, adică în general beletristica). Dar de ce e așa, poate nu e imediat evident.

Răspunsul stă, după mine, în modul în care cele două arte acționează asupra imaginației. Filmul, în esență imagine, poate da la prima vedere impresia că e mai bogat, dar tocmai în aparenta lui bogăție stă de fapt sărăcia. Căci imaginea, poză după poză ( de aici numele american de movie, de la moving picture), e o simplă înșiruire de puncte de vedere. Prin punct de vedere înțeleg o perspectivă singulară asupra realității și din motivul ăsta extrem de limitată. Îmaginea, în măsura în care arată, limitează și arătînd face imaginația, cea mai minunată dintre toate înzestrările pe care le avem, inutilă. E imposibil să-ți imaginezi ceea ce vezi. Dacă filmul stimulează în vreun fel imaginația, o face doar postum, adică doar după ce s-a terminat și nu mai sîntem robi ai imaginii.

Pe cînd însăși esența literaturii este aceea de a stimula imaginația. Fiecare cuvînt citit creează o imagine mentală, fie ea vizuală, adică imagini concrete, sau abstractă (gînduri, judecăți, simțiri). Bineînțeles, diferența esențială între literatură și film stă în prăpastia dintre exterior și interior. Filmul, prin definiție, are ca obiect doar exteriorul, adică doar ceea ce se poate arăta  ( poate doar cu excepția unui Tarkovsky, care a încercat să ducă filmul în interior), pe cînd literatura este la ea acasă în interior, plimbîndu-se prin sufletul omului, prin subiectivitatea lui, ca pe o autostradă. Mai mult decît atît, acționînd direct asupra imaginației, literatura poate să ne prindă sau să ne aprindă cu totul și să ne facă să ne scufundăm în lumea (fictivă sau nu) pe care ne-o propune. Pe cînd filmul, prin chiar modul în care ni se oferă, nu ne lasă nicio secundă să uităm că sintem doar spectatori: privesc, deci văd un film, o realitate care nu îmi e accesibilă decît prin medierea imaginii. Sigur, poate mai important decît toate e și modul foarte diferit în care cele două arte se raportează la timp (de aici concepția lui Tarkovsky despre film ca sculptură în timp), dar despre asta nu mă simt în stare să spun nici două cuvinte, sper că deocamdată.

Dreptatea nu-i de pe lumea asta

Nu avem nevoie de legi scrise ca să știm ce e bine și ce e rău, pentru că în fiecare dintre noi este implantat un cod moral care ne spune ce e bine și ce e rău. Și cu toate astea, în lume mai mult rău decît bine, mai multă nedreptate decît dreptate. Asta înseamnă fie că răul e mai la îndemînă, mai ușor de făcut decît binele, fie că pur și simplu e preferat. Oriare ar fi motivul, în lumea noastră binele e sufocat de rău, iar dreptatea e mai mult o vorbă frumoasă decît o realitate. În teorie, societatea ține dreptatea la loc de cinste, dar în practică nedreptatea triumfă frecvent.

Law abiding citizen, tradus foarte nefericit în limba română motivat să ucidă, e un film despre managementul dreptății într-o lume nedreaptă. E un film frumos, îl recomand. Poate un pic prea mult sînge la un moment dat, dar se ia. Foarte bine jucat și foarte bine legat, în ciuda poveștii ușor neverosimile pentru că, oricît de deștept ar fi un om, îți vine greu să crezi că un oraș  întreg ar ajunge să se teamă de el. Și nu mă tem la genul ăla de teamă pe care o are lumea pentru un primar prost.  Finalul dezamăgește, dar cu toate astea filmul face toți banii. E vorba de un om care nu mai poate să rabde nedreptatea și încearcă să dărîme sistemul justiției. Cei care se gîndesc că e vreun thriller judiciar, se înșeală. Tipul ăsta vrea să demoleze sistemul cu bombe, și aproape reușește, așa că înainte de orice altceva, e un film de acțiune, cum se zice, deși eu încă n-am văzut film fără acțiune. Poate doar unu sau două de la Tarkovsky, atîta tot, în rest toate filmele sînt de acțiune.

Lucrînd cumva în umbra mașinii judiciare, acea mașină care face, desface, împarte, mestecă și rumegă dreptatea, nu puteam să nu observ și eu, chiar dacă mai mult indirect, că sistemul judiciar nu doar că nu e perfect, dar are numeroase boli. Și grave. Atîta timp cît mașinile astea vor fi formate din oameni, vor fi bolnave, pentru că oamenii sînt bolnavi. Asta nu înseamnă că aș recomanda vreun sistem făcut din roboți. Roboții poate nu sînt bolnavi, dar cu siguranță sînt morți. Problema e, în condițiile astea, cum să trăiești drept într-o lume strîmbă și mai ales de ce să faci chestia asta.