Tesătura invizibilă

Acum doi ani așteptam cu nerăbdare să plec din țară. Voiam să plec departe, cît mai departe, ca să las în urmă toată realitatea pe care o știam de o viață întreagă și care nu-mi mai plăcea deloc. Și am plecat, departe, foarte departe, la Polul Nord (nu, m-am dus după Moș Crăciun și nici nu e doar o metaforă, chiar la Polul Nord m-am dus, sau pe aproape) și dintr-o dată s-a făcut frig. Nu pentru că era Polul Nord acolo, ci pentru că dintr-o dată m-am simțit dezbrăcat de ceva esențial. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că ce pierdusem era țesătura de oameni, vorbe și gînduri materializate în lucruri, care împreună formaseră materialul, chiar dacă nu luxos, dar călduros și fin, în care am crescut înfășat încă de la naștere, o țesătură ce a crescut odată cu mine și nu mi-a rămas niciodată mică. Pentru că a fost atît de bună la a se mula pe toate formele și mofturile mele, nici nu știam că e acolo pînă am plecat și am început să-i simt lipsa. Frigul are și el avantajele lui, te face să-ți flexezi mușchii și să fii mai puternic. Și nu e un avantaj deloc mic. Te învață să-ți croiești singur alte haine (dacă mi se permite o parafrazare nepatriotică a imnului nostru național, în general doar românii care pleacă din țară își croiesc altă soartă, cei de acasă sînt foarte mulțumiți cu cea pe care o au deja) și, în fine, să fii mai creativ și mai, cum zice frumosul cuvînt englezesc, resourceful. Cu alte cuvinte, să-ți atingi și împingi limitele pînă simți că pleznești. Dar orice s-ar alege de tine, un lucru e sigur, pentru prima dată înțelegi importanța supremă a țesăturii invizibile care ți-a fost leagăn și aer și hrană, o hrană făcută din oameni. Nu, nu e vorba de produsul verde, ci de oameni și lucrurile pe care le fac ei, de rețelele în care se cristalizează și te cuprind, îți dau rost, stabilitate, sens.

Acum mă pregătesc din nou să-mi iau zborul, dar nu mai sînt deloc la fel de naiv ca prima dată. Acum știu ce țesătură neprețuită las în urmă, indiferent ce haine luxoase aș ajunge eu să-mi cumpăr pînă la urmă cu bogățiile țărilor străine și reci. Sincer să fiu, n-aș mai pleca nicăieri, dar simt că mai am niște mușchi de flexat, niște zone existențiale de sculptat, în fine, simt că de fapt n-am de ales și că n-am încotro decît încolo. Dar ce bine ar fi dacă n-ar trebui să mă despart de vălul catifelat în care am lenevit, aproape hedonistic, de șapte luni.

O nouă declaraţie de nedragoste sau cum era să mor sufocat de două ori în două zile

Hai să mai spun odată de ce nu-mi iubesc ţara (dacă mai e nevoie de o astfel de declaraţie de nedragoste..)

Ieri dimineaţă veneam la birou cu bicicleta pe Lipscani, ca un român atipic şi înaintea vremii ce sînt. Mergeam încet, făcîndu-mi cu grijă drum printre oameni, deşi strada nu era foarte aglomerată la ora 9 dimineaţa. Dintr-o dată, chiar aproape de Calea Victoriei, mă trezesc agăţat cu ceva de gît. Frînez din instinct, dar nu destul de repede pentru evita ca firul respectiv să îmi ajungă la gît şi să încerc o senzaţie bruscă de sufocare. Încă mai am semnul pe gît, pentru necredincioşi.

Mă uit, buimac, în jur ca să înţeleg ce s-a întîmplat. Un tip gras şi cu o alură de stăpîn absolut al străzii îşi plimba cîinele. Doar că el era într-o parte a acesteia iar cîinele îşi întinsese lesa pînă pe partea cealaltă a străzii, cel puţin cinci metri mai departe. Firul era subţire şi tăios, deci nu e de mirare că nu l-am văzut şi nici că mi-a lăsat urme pe mărul lui Adam. Nici nu mă dezmeticesc bine că respectivul adoptă un ton de băşcălie şi spune : „E dimineaţă, nu se vede bine, nu?” Deci în capul lui de supraponderal retardat (simt nevoia să-i adresez tot felul de invective, şi am simţit-o mai ales atunci), era datoria mea să ocolesc firul aproape invizibil pe care el îl întinsese de-a latul străzii.

I-am spus că nu vreau altceva de la el decît să-şi ceară scuze. Afirmaţia mea, deşi venea de la un tip care tocmai aproape fusese sugrumat cu o lesă de cîine, era calmă şi voit împăciuitoare. Doar că reacţia stîrnită a fost cu totul neaşteptată pentru mine: „eu să-mi  cer scuze? eşti nebun, eşti foarte nebun!” Nu ştiu ce se întîmpla în capul lui de retardat supraponderal (încă mai simt nevoia de invective, chiar şi la mai mult de 24 de ore după), dar necesitatea de a-şi cere scuze depăşea cu totul orizontul lui intelectual (destul de limitat, îmi imaginez). Cu asta efectiv mi-a pus capac. Ce puteam să mai zic după ce mi-a zis  că sînt nebun? Aş fi putut să îi răspund cu toate invectivele care îmi treceau prin  cap, dar n-aş fi făcut altceva decît să pornesc un scandal. Poate am încercat să fiu o bună ilustraţie a ideii că cel mai deştept cedează. Sau poate am încercat să arăt că sînt mai deştept prin referire la ideea respectivă. Nu mai contează ce am vrut să fac, cert e că m-am urcat pe bicicletă şi am plecat fără să mai zic nimic. Gîtul mă ustura teribil, şi n-a trecut pînă n-am dat cu parfum peste rană. Dar ce mă ustura cel mai mult, şi n-o să treacă niciodată pentru că nu există parfum pentru astfel de răni, este că acest mitocan este reprezentativ pentru cultura noastră. Este chiar un românt tipic, dacă vreţi.

Tot ieri dimineaţă, cineva punea pe facebook o chestie în care se spunea că nişte turişti străini au fost întrebaţi ce părere au despre civilizaţia din România, iar răspunsul lor a fost că „ar fi o idee bună”.

Dar poate că nu e totul lipsit de speranţă. Aseară am fost să alerg în complexul Lia Manoliu, acolo unde s-a jucat un meci despre care habar nu am cum s-a terminat. Am alergat mai prost decît de obicei, probabil că s-a simţit lipsa jumătăţii de litru de sînge pe care îl donasem alaltăieri. Cine a fost acolo ştie că e foarte multă lumea care vine să alerge, dar mai sînt unii care vin să privească şi să fumeze. Stau pe băncile aflate exact lîngă pista de alergare şi fumează ca turcii. Probabil îşi imaginează că stînd acolo poate se contaminează şi ei cu nişte condiţie fizică, dar tot ce fac e să îi contamineze ei pe ceilalţi cu mii de gudroane toxice. Am făcut nouă ture (n-am mai putut s-o fac şi pe a zecea) şi de fiecare dată cînd ajungeam în dreptul băncilor unde se fuma, aerul de care plămîinii mei aveau nevoie disperată era amestecat cu fum de ţigară. Tot un fel de sufocare. După ce am terminat de alergat m-am dus la băncile respective, mi-am cerut scuze (aşteptîndu-mă la cea mai urîtă reacţie posibilă, mai ales după contactul cu dobitocul de pe Lipscani) şi le-am spus că nu e cea mai bună idee să fumeze exact unde oamenii vor să alerge. Spre surprinderea mea, observaţia mea a fost primită fără comentarii. Toţi fumătorii s-au ridicat imediat şi au plecat iar unul dintre ei chiar şi-a cerut scuze. Iată că pînă la urmă primeam şi eu nişte scuze.

Totuşi, o ţară în care trebuie să atragi atenţia oamenilor asupra unor lucruri de la sine înţelese, e departe de a fi un loc în care să vrei să trăieşti. Pînă la urmă nu e nimic, dar absolut nimic în România care să-mi aducă pe buze altceva decît declaraţii de nedragoste.

Dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook

Acum opt ore, am postat asta pe Facebook: „Nu ştiu cum să-ţi multumesc pentru că i-ai scris tatălui meu (…). Mi s-a spus că, prin testament, mă imploră să nu-l reneg pe Dumnezeu şi nici ţara. Ce lucru ciudat, să ai părinţi oneşti! Adevărul este că m-am format prin reacţie la virtuţile lor şi că am practicat impertinenţa şi am cultivat egoismul din ură resimţită faţă de modestia lor. Te răscumperi cum poţi pentru faptul de a fi ardelean, tara asta care continuă să nu-mi alimenteze orgoliul- Cioran într-o scrisoare către Noica”

Ce s-a întîmplat? Nimic, absolut nimic. Nimeni n-a „apreciat” aka dat like, nimeni n-a comentat, niciun ecou. E limpede că eu nu înțeleg deloc cum stă treaba pe Facebook. Am postat tot felul de prostii de-a lungul timpului, și de fiecare dată era un ecou. Acum, nimic! Să nu intereseze pe nimeni cum a ajuns Cioran cinicul, misantropul și nihilistul, ca să nu-i zic acritura, care a fost? O astfel de declarație aruncă lumină foarte interesantă asupra la tot ce a scris Cioran. Oare nu s-a găsit niciun ardelean care să fie ofesnat de faptul că Cioran spune aici că a fi ardelean e o tară și o chestie de care trebuie să te răscumperi? Sau, în sfîrșit, măcar să te întrebi de ce îi scria Cioran lui Noica de la Paris. Una peste alta, sînt foarte dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook, mai puțin de cei care nu vorbesc limba română.

De obicei pun pe Facebook linkul către ultima postare de pe blog, dar acum, de frica prietenilor de acolo, n-o să-l pun. Deși ar merita să-mi adun tot curajul și să pun linkul, poate ar primi vreun like, ceea ce ar fi ironic.

Notă: Acest text este o glumă și trebuie tratat ca atare. Dar mă gîndesc totuși să-mi închid Facebookul, avînd în vedere relațiile cu prietenii de acolo. Notă la notă: Și ultima frază a fost tot o glumă. Notă la notă la notă: Și așa mai departe.

Despre Bute, Guşă şi alţi pumni

Sîmbătă seara asta am fost un român tipic. Adică am stat pe lîngă un grătar cu mici şi frigărui şi apoi am mîncat fără măsură. Apoi m-am uitat la box, cu nu ştiu cîte milioane de români şi străini.

Da, l-am văzut şi eu pe Bute cum şi-a apărat pentru a nu ştiu cîta oară titlul de campion mondial la box. Cînd vezi că sîntem şi am fost campioni mondiali la atîtea sporturi, nu poţi să nu te întrebi cum se face că România e peste tot văzută ca o ţară de mîna a treia. Sau lumea a treia. Tot aia. Trebuie să recunoaştem că indivizi excepţionali, şi avem destui în ştiinţe,  arte, tehnică etc, nu reuşesc să schimbe în mod semnificativ sau chiar deloc imaginea unei ţări. Imaginea unei ţări nu e dată de Brîncuşi, Eliade etc., ci de modul în care trăiesc cei mulţi şi proşti. Dacă turma de mediocrităţi are un trai decent, civilizat şi cu o brumă de cultură, atunci imaginea unei ţări e bună. Dacă, ca la noi, nu e aşa, atunci putem să avem campioni mondiali la toate sporturile din lume, că tot ca o ţară din lumea a treia o să fim percepuţi.

Înainte să înceapă meciul, camera se rotea prin public şi insista pe vedete. L-am zărit acolo şi pe Cosmin Guşă. Zilele trecute mă învîrteam prin sala de lectură a facultăţii mele şi am văzut acolo teza lui de doctorat susţinută anul ăsta. În scurt timp urmează să-mi susţin şi eu teza de doctorat, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de Cosmin Guşă cînd l-am văzut la tv, printr vedete. Cine ştie, poate într-o zi  o să ajung şi eu printre vedete. Doamne fereşte!

Ştie toată lumea că meciul s-a terminat cu o victorie strălucită pentru Bute al nostru. Legat de meciul lui Bute, ce e interesant e că s-a terminat fără să fie lovit sub centură de adversarul lui fioros. În schimb eu, care nu participam la niciun meci de box, mi-am luat imediat după meci o lovitură serioasă sub centură. Şi nu de la vreun adversar fioros, ci de la cineva drag. Aş putea să termin cu vreo zicală răsuflată, de exemplu că viaţa e ca un meci de box sau mai rău, dar cred că lumea poate să trăiască foarte bine fără mine şi fără vorbele mele de duh. Acum, cel puţin, mi-e foarte limpede asta.

Cum m-am întîlnit cu moartea pe drum

M-am întîlnit cu moartea pe drum înainte de a împlini un an. Bunica îmi poveşte că am răcit brusc şi grav la plămîni. Locuiam la 30 de km de cel mai apropiat spital şi nu exista nicio maşină pentru a ajunge la spital, cu excepţia autobuzelor vechi şi leneşe specifice mediului rural. Specifice mediului rural de acum 27 de ani, mai exact.

Bunica îmi povesteşte cu emoţie în glas că mă ţinea în braţe şi starea mea era atît de proast încît nu ştia dacă o să mai ajung în viaţă la spital. La un moment dat, într-un sat vecin, Rădoieşti, care întîmplător era chiar satul natal al bunicii mele, m-am întîlnit cu moartea. Un cortegiu funerar blocase drumul iar autobuzul a fost nevoit să oprească. Bunica nu mai ştie dacă îi povestise deja şoferului despre starea mea gravă sau atunci l-a implorat să facă ceva pentru a merge mai repede mai departe. Cert este că şoferul a coborît din autobuz şi făcut un apel patetic mulţimii din cortegiul funerar. Deşi eram prea mic şi prea bolnav pentru a-mi aminti cuvintele astea, n-o să le uit niciodată. Glasul bunicii tremură cînd redă ce a spus atunci şoferul care probabil că mi-a salvat viaţa: „Oameni buni, ăsta e deja mort. Dar avem în autobuz un copil care o să moară dacă nu ne faceţi loc să trecem” . Copilul eram eu şi mă întîlnisem prematur cu moartea altcuiva şi eram la doi paşi de a mă întîlni prematur cu propria mea moarte.  Dar n-am murit atunci, din moment ce sînt aici acum ca să scriu despre cum n-am murit atunci. Şi sînt fericit că n-am murit şi că pot să scriu despre asta. Şi mă întreb ce face acum şoferul de autobuz de ţară care mi-a salvat atunci viaţa cu elocvenţa lui simplă dar extrem de eficientă.

Şi mai mă întreb dacă sentimentul de familiaritate cu moartea pe care îl am acum, adică de om care priveşte ades moartea în ochi şi e mereu conştient de duşmanul ăsta nemernic şi ultim care pîndeşte după colţ, nu a fost cumva cauzat de întîlnirea mea cu moartea înainte de a împlini un an, într-un autobuz îngheţat.