Tesătura invizibilă

Acum doi ani așteptam cu nerăbdare să plec din țară. Voiam să plec departe, cît mai departe, ca să las în urmă toată realitatea pe care o știam de o viață întreagă și care nu-mi mai plăcea deloc. Și am plecat, departe, foarte departe, la Polul Nord (nu, m-am dus după Moș Crăciun și nici nu e doar o metaforă, chiar la Polul Nord m-am dus, sau pe aproape) și dintr-o dată s-a făcut frig. Nu pentru că era Polul Nord acolo, ci pentru că dintr-o dată m-am simțit dezbrăcat de ceva esențial. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că ce pierdusem era țesătura de oameni, vorbe și gînduri materializate în lucruri, care împreună formaseră materialul, chiar dacă nu luxos, dar călduros și fin, în care am crescut înfășat încă de la naștere, o țesătură ce a crescut odată cu mine și nu mi-a rămas niciodată mică. Pentru că a fost atît de bună la a se mula pe toate formele și mofturile mele, nici nu știam că e acolo pînă am plecat și am început să-i simt lipsa. Frigul are și el avantajele lui, te face să-ți flexezi mușchii și să fii mai puternic. Și nu e un avantaj deloc mic. Te învață să-ți croiești singur alte haine (dacă mi se permite o parafrazare nepatriotică a imnului nostru național, în general doar românii care pleacă din țară își croiesc altă soartă, cei de acasă sînt foarte mulțumiți cu cea pe care o au deja) și, în fine, să fii mai creativ și mai, cum zice frumosul cuvînt englezesc, resourceful. Cu alte cuvinte, să-ți atingi și împingi limitele pînă simți că pleznești. Dar orice s-ar alege de tine, un lucru e sigur, pentru prima dată înțelegi importanța supremă a țesăturii invizibile care ți-a fost leagăn și aer și hrană, o hrană făcută din oameni. Nu, nu e vorba de produsul verde, ci de oameni și lucrurile pe care le fac ei, de rețelele în care se cristalizează și te cuprind, îți dau rost, stabilitate, sens.

Acum mă pregătesc din nou să-mi iau zborul, dar nu mai sînt deloc la fel de naiv ca prima dată. Acum știu ce țesătură neprețuită las în urmă, indiferent ce haine luxoase aș ajunge eu să-mi cumpăr pînă la urmă cu bogățiile țărilor străine și reci. Sincer să fiu, n-aș mai pleca nicăieri, dar simt că mai am niște mușchi de flexat, niște zone existențiale de sculptat, în fine, simt că de fapt n-am de ales și că n-am încotro decît încolo. Dar ce bine ar fi dacă n-ar trebui să mă despart de vălul catifelat în care am lenevit, aproape hedonistic, de șapte luni.

Despre Dîmboviţa, trasul în ţeapă şi amărăciune

De data asta pot să mă laud cu nişte poze mai bune decît cea de data trecută, făcute cu acelaşi telefon.

Hai să ne uităm un pic la prima.

Cu un click pe imagine, se poate vedea şi mai mare. Bun, dar ce vedem în poza asta? Ţiriac ne spune că „acolo unde merge şi aşa, nu merge”. Şi cu litere mai mici (care se văd doar dacă, după ce ai dat click pe poză, foloseşti lupa pentru încă un zoom, moment în care ar fi normal să te minunezi că pozele astea au fost făcute cu un telefon (Nokia N8)) ne mai spune că el crede într-o Românie normală. Oare cum arată România aia normală? Se pescuieşte cu plasa în centrul capitalei ei?

Hai să mergem mai departe.

Acest domn nu pescuieşte, cred. Din cîte mi-am dat eu seama, făcea curat. Am văzut şi altă dată cum se face curat pe Dîmboviţa: cineva se plimbă cu barca şi aduncă gunoaiele cu o ţepuşă. Aici s-ar potrivi de minune panoul publicitar cu mesajul „unde merge şi aşa, nu merge”. Dar România este par excellence ţara lui „merge şi aşa”. Practic noi am patentat această viziune despre lume şi viaţă, după cum se poate vedea şi din fotografia mea. Îmi pare rău că nu i-am fotografiat pe cei cu barca.

Dar să nu fie oare loc pentru speranţă? Să vedem mai departe.

Acesta este viitorul României, generaţia următoare, pe fundul Dîmboviţei. Încearcă şi el să pescuiască ceva. Putem să-l învinovăţim? Deşi pare să nu fie prea mult rost de prăduială, atitudinea lui e una optimistă: cînd mă vede că vreau să-i fac poză îmi arată triumfător un fel de semn al victoriei (un thumbs up), ca apoi să îmi arate imediat indexul (nu degetul folosit pentru acel simbol obscen) în timp ce pe buzele lui putem să citesc că vrea un leu. N-a pierdut deloc timpul, ci s-a reorientat imediat de la fundul Dîmboviţiei, care nu ascundea cine ştie ce comori, la balustrada pe care trecea un tip care făcea poze, deci o potenţială sursă de venit, avînd în vedere că cel mai probabil e un turist fraier.

Uite, abia acum cînd am ajuns la final îmi dau seama că într-un fel am scris despre România, tocmai astăzi, în ajunul zilei ei naţionale. La mulţi ani, dragă Românie! Sperăm că vreodată  o să te ridici şi tu de pe fundul Dîmboviţei şi să găseşti metode mai eficiente de a face curat, nu adunînd gunoaie din barcă cu ţepuşul ci mai degrabă ca Vlad Ţepeş, trăgînd gunoaiele în ţeapă.

PS: Nu ştiu cîţi ştiu că pe sub Dîmboviţa trece un tunel imens care este canalul principal al Bucureştiului. Ceauşescu l-a început şi l-a declarat terminat înainte de a-l termina. Căci în comunism, dacă conducătorul suprem declara că a fost cel mai bogat an din istorie, deşi seceta făcuse ravagii, atunci anul respectiv, în ciuda secetei, devenea cel mai bogat an din istorie. Aşa şi cu canalul de sub Dîmboviţa: a fost declarat terminat înainte de a fi terminat. Acum, Apa Nova, care din cîte ştiu are un francez la conducere, deci sînt speranţe ca lucrurile să fie făcute altfel decît după principiul „merge şi aşa”, încearcă să îi dea dreptate lui Ceauşescu terminînd în sfîrşit canalul, al cărei nume tehnic este „caseta”, ceea ce ar putea să ne scape în sfîrşit de inundaţiile care fac deseori capitala să semene cu ultimul cătun din Moldova sau Teleorman .

PPS: Să mă ierte  cei din Moldova şi Teleorman (şi eu sînt din Telorman şi fac eforturi serioase să mă iert pentru asta), dar aceştia sînt cei doi poli ai sărăciei şi ai amărăciunii în România. Amărăciunea, după cum o definea astăzi cineva care locuieşte într-un ghetou din Bucureşti, este atunci cînd n-ai ce să mănînci.

PPPS: Am fost cam dezlînat azi. Lasă că merge şi aşa!