De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

Pînă moartea ne va despărţi [?,!,?,! (?,!)]

Căsătoria nu mai e la modă, se spune. Poate nu mai e la modă, dar încă e una dintre cele mai puternice instituţii sociale. Poate nu mai e o realitate, dar e în continuare un ideal. Căsătoria s-a retras din lumea reală a experienţei şi a fenomenelor unde era ameninţată din toate părţile, într-un tărîm de poveste, într-o dimensiune metafizică unde trăieşte în continuare protejată în lichidul amniotic originar din care au luat naştere toate poveştile esenţiale ale umanităţii.

Nu vreau să mă pierd în ceea ce ar fi o căutare nesfîrşită după sensul originar al căsătoriei, natura, soarta şi viitorul ei. Ştie toată lumea că astăzi căsătoria nu mai este ce era odată. Mai de mult, căsătoria era un dat absolut şi foarte puţin discutabil. Căsătoria îţi erau prescrisă, partenerul îţi era impus, şi trebuia să te împaci cu ea pentru restul vieţii, căci divorţul era doar o opţiune ultimă şi de cele mai multe ori imposibilă. Te însurai şi fericirea venea după. Astăzi, cînd nimic nu mai e dat şi nimic nu mai e absolut, căsătoria nu mai e nici ea un dat absolut. Căsătoria este astăzi o chestiune de alegere şi tocmai din cauza asta caracteristicile ei esenţiale au devenit perisabilitatea,  provizoratul, fragilitatea, relativitatea maximă. Dacă era mai bine atunci sau acum, nu ştiu. Ştiu doar că lucrurile stau exact aşa cum le-am descris eu aici.

Şi cu toate astea, în sufletul fiecărui om de pe lumea asta continuă să subziste credinţa în valabilitatea absolută a căsătoriei. Sigur, poate căsătoria mea e ratată, poate soţia mea e o tîmpită îmbătrînită de care m-am plictisit şi de care trebuie să scap sau soţul un porc de care m-am săturat, dar credinţa în idealul absolut al  căsătoriei rămîne nezdruncinată, retrasă undeva în sfera metafizică de care vorbeam la început. Cu alte cuvinte, credinţa aceasta nu e doar a naivilor care nu au suferit încă destul din cauza uneia sau mai multor căsătorii ratate, ci e cumva încarnată în sufletul nostru muritor. Din acest motiv se poate spune că forma cea mai răspîndită a căsătoriei, monogamia, e o instituţie cvasi-naturală.

Ceea ce dă coerenţă, sens şi greutate unui film (filmul este modalitatea preferată de a spune poveşti a modernităţii), este povestea de dragoste. Spectatorul se uită la film posedat de dorinţa violentă ca cei doi să rămînă cumva împreună, orice ar fi. Văzută din afară, la persoana a treia, căsătoria îşi păstrează chiar şi în modernitate ceva din absolutul pe care îl avea odată. Doar la persoana întîi, doar cînd e vorba de mine însumi, nu de alţii, percep căsătoria ca pe o simplă opţiune de viaţă printre altele, ca pe o simplă plimbare printre rafturile unui supermarket.

Doar văzută prin ochii unui copil îşi păstrează căsătoria intact absolutul, căci pentru un copil nu există niciun motiv legitim, pe care să-l poată înţelege, pentru ca cei doi din care a ieşit să se despartă. Afirmînd contingentul căsătoriei, părinţii afirmă contingentul copilului, dar copilul nu se percepe pe sine niciodată ca pe o simplă contingenţă, şi din cauza asta nu poate să perceapă nici căsătoria părinţilor ca pe o simplă contingenţă.

Ca spectator al unui film, sînt credincios fanatic în valabilitatea absolută căsătoriei. Ca muritor de rînd care respiră aerul zilei, sînt consumator şi victimă neajutorată a contingentului creat de propria libertate şi condiţiile care o fac posibilă.