Un strat gros de gheață

cismigiu de sus

Un strat gros de gheață a căzut din cer și a îmbrățișat totul, dar copacii, cu crengile lor întinse mereu  într-o vagă așteptare, au primit îmbrățișarea asta mai intens decît orice altceva. Așa se face că zilele astea sîntem înconjurați de o expoziție de artă pe care Mama Natură n-o organizează chiar în fiecare zi. De fapt, eu nu cred că am mai văzut niciodată chiar așa ceva. Tu?  Am impresia că sînt într-un basm scos dintr-un tărîm unde copacii și iarba sînt de cristal.

Din păcate, pentru copaci basmul ăsta e unul tragic. Cei mai bătrîni dintre ei au cedat sub greutatea acestui strat gros de gheață iar ceilalți, mai voinici, stau încovoiați, chinuiți, împietriți, gata să cedeze sub povara acestei frumuseți înghețate. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la greutățile care pică din senin peste noi, și a căror frumusețe nu e întotdeauna imediat evidentă, ca în cazul acestui strat gros de gheață care îmbracă totul. Noi doar simțim povara, simțim că ne prăbușim, că ne frîngem, că ne sufocăm, dar nu vedem frumusețea. Dar poate…poate priviți de undeva din afară sîntem infinit mai frumoși decît copacii ăștia de cristal de care sîntem înconjurați zielele astea, ținîndu-ne cît putem de drepți și așteptînd cu inima neînghețată să răsară soarele. Și soarele răsare întotdeauna pînă la urmă. Asta e sigur.

 

O nouă declaraţie de nedragoste sau cum era să mor sufocat de două ori în două zile

Hai să mai spun odată de ce nu-mi iubesc ţara (dacă mai e nevoie de o astfel de declaraţie de nedragoste..)

Ieri dimineaţă veneam la birou cu bicicleta pe Lipscani, ca un român atipic şi înaintea vremii ce sînt. Mergeam încet, făcîndu-mi cu grijă drum printre oameni, deşi strada nu era foarte aglomerată la ora 9 dimineaţa. Dintr-o dată, chiar aproape de Calea Victoriei, mă trezesc agăţat cu ceva de gît. Frînez din instinct, dar nu destul de repede pentru evita ca firul respectiv să îmi ajungă la gît şi să încerc o senzaţie bruscă de sufocare. Încă mai am semnul pe gît, pentru necredincioşi.

Mă uit, buimac, în jur ca să înţeleg ce s-a întîmplat. Un tip gras şi cu o alură de stăpîn absolut al străzii îşi plimba cîinele. Doar că el era într-o parte a acesteia iar cîinele îşi întinsese lesa pînă pe partea cealaltă a străzii, cel puţin cinci metri mai departe. Firul era subţire şi tăios, deci nu e de mirare că nu l-am văzut şi nici că mi-a lăsat urme pe mărul lui Adam. Nici nu mă dezmeticesc bine că respectivul adoptă un ton de băşcălie şi spune : „E dimineaţă, nu se vede bine, nu?” Deci în capul lui de supraponderal retardat (simt nevoia să-i adresez tot felul de invective, şi am simţit-o mai ales atunci), era datoria mea să ocolesc firul aproape invizibil pe care el îl întinsese de-a latul străzii.

I-am spus că nu vreau altceva de la el decît să-şi ceară scuze. Afirmaţia mea, deşi venea de la un tip care tocmai aproape fusese sugrumat cu o lesă de cîine, era calmă şi voit împăciuitoare. Doar că reacţia stîrnită a fost cu totul neaşteptată pentru mine: „eu să-mi  cer scuze? eşti nebun, eşti foarte nebun!” Nu ştiu ce se întîmpla în capul lui de retardat supraponderal (încă mai simt nevoia de invective, chiar şi la mai mult de 24 de ore după), dar necesitatea de a-şi cere scuze depăşea cu totul orizontul lui intelectual (destul de limitat, îmi imaginez). Cu asta efectiv mi-a pus capac. Ce puteam să mai zic după ce mi-a zis  că sînt nebun? Aş fi putut să îi răspund cu toate invectivele care îmi treceau prin  cap, dar n-aş fi făcut altceva decît să pornesc un scandal. Poate am încercat să fiu o bună ilustraţie a ideii că cel mai deştept cedează. Sau poate am încercat să arăt că sînt mai deştept prin referire la ideea respectivă. Nu mai contează ce am vrut să fac, cert e că m-am urcat pe bicicletă şi am plecat fără să mai zic nimic. Gîtul mă ustura teribil, şi n-a trecut pînă n-am dat cu parfum peste rană. Dar ce mă ustura cel mai mult, şi n-o să treacă niciodată pentru că nu există parfum pentru astfel de răni, este că acest mitocan este reprezentativ pentru cultura noastră. Este chiar un românt tipic, dacă vreţi.

Tot ieri dimineaţă, cineva punea pe facebook o chestie în care se spunea că nişte turişti străini au fost întrebaţi ce părere au despre civilizaţia din România, iar răspunsul lor a fost că „ar fi o idee bună”.

Dar poate că nu e totul lipsit de speranţă. Aseară am fost să alerg în complexul Lia Manoliu, acolo unde s-a jucat un meci despre care habar nu am cum s-a terminat. Am alergat mai prost decît de obicei, probabil că s-a simţit lipsa jumătăţii de litru de sînge pe care îl donasem alaltăieri. Cine a fost acolo ştie că e foarte multă lumea care vine să alerge, dar mai sînt unii care vin să privească şi să fumeze. Stau pe băncile aflate exact lîngă pista de alergare şi fumează ca turcii. Probabil îşi imaginează că stînd acolo poate se contaminează şi ei cu nişte condiţie fizică, dar tot ce fac e să îi contamineze ei pe ceilalţi cu mii de gudroane toxice. Am făcut nouă ture (n-am mai putut s-o fac şi pe a zecea) şi de fiecare dată cînd ajungeam în dreptul băncilor unde se fuma, aerul de care plămîinii mei aveau nevoie disperată era amestecat cu fum de ţigară. Tot un fel de sufocare. După ce am terminat de alergat m-am dus la băncile respective, mi-am cerut scuze (aşteptîndu-mă la cea mai urîtă reacţie posibilă, mai ales după contactul cu dobitocul de pe Lipscani) şi le-am spus că nu e cea mai bună idee să fumeze exact unde oamenii vor să alerge. Spre surprinderea mea, observaţia mea a fost primită fără comentarii. Toţi fumătorii s-au ridicat imediat şi au plecat iar unul dintre ei chiar şi-a cerut scuze. Iată că pînă la urmă primeam şi eu nişte scuze.

Totuşi, o ţară în care trebuie să atragi atenţia oamenilor asupra unor lucruri de la sine înţelese, e departe de a fi un loc în care să vrei să trăieşti. Pînă la urmă nu e nimic, dar absolut nimic în România care să-mi aducă pe buze altceva decît declaraţii de nedragoste.

Meta-post

Din cînd în cînd mă întreb de ce scriu pe blogul ăsta. Şi mereu îmi dau acelaşi răspuns. Nu scriu pentru alţii, pentru că nimeni nu are nevoie, de fapt, de ce scriu eu. Nu  sînt agenţie de ştiri, nu sînt nici analist politic, nici om de cultură, nici poet, nici prozator, deci practic nu produc nimic nou. Tot ce produc e un fel de auto-literatură, adică o literatură centrată în jurul sinelui meu, generată de el şi orientată de întrebările şi răspunsurile lui, adică ale mele.

Pe scurt, scriu pentru mine. Desigur, cei care mă citesc joacă un rol esenţial în povestea asta. N-aş putea să scriu pentru mine fără ei. Chiar dacă una dintre funcţiile principale ale  blogului este pentru mine este aceea de jurnal, e vorba de un jurnal public, pentru care publicul e ca aerul pe care îl respiră şi fără care s-ar sufoca şi ar muri, cum mor multe jurnale începute cu pasiune şi părăsite prin vreun sertar.

P.S. :  Poate e  bună  o clarificare, pentru ca prefixul meta poate fi folosit in cel putin doua feluri. Odata ca in meta-fizica, si inseamna ceea ce depaseste sau transcende realitatea fizica. A doua oara ca in meta-limbaj, unde inseamna „a vorbi despre limbaj” sau „limbaj despre limbaj” şi e potrivit pentru desemnarea unui auto-referent in general.  E limpede în ce sens l-am folosit eu in titlu.