Agota şi Agatha, fiinţă şi neant

Acum cîteva zile, se prea poate să fi fost chiar 27 iulie, auzeam pentru prima dată de Agota Kristof, o scriitoare unguroaică care a trăit în Elveţia şi care a scris în franceză. Romanul ei The notebook era folosit de Slavoj Zizek ca un exemplu pentru ceea ce crede el că ar fi singura salvare a umanităţii, anume un creştinism ateist, fără Dumnezeu. În paranteză  fie spus, ideea asta e foarte veche, datînd cel puţin de la Saint-Simon şi August Comte care în 1891 a scris Catehismul pentru o religie pozitivă. Aşa am auzit eu de Agota Kristoff şi mă gîndeam că aş vrea s-o citesc. Azi mă uitam pe Wiki să mai aflu lucruri despre  ea şi am aflat că a murit acum cîteva zile, pe 27 iulie, în casa ei din Neuchâtel. Deci cam în ziua în care auzeam eu pentru prima dată de ea, Agota Kristoff  (al cărei nume ne duce cu gîndul la Agatha Christie) murea sătulă zile, căci s-a născut în 1935. Tot un fel de sublim, mai mult sau mai puţin kantian, e şi sentimentul pe care-l încerc acum, un sublim creat de tensiunea dintre fiinţă şi neant (şi iar ajung la Sartre, fără să vreau). Căci ea murea  (în realitate) chiar în ziua în care se năştea (pentru mine).

Traficul din Bucureşti: între Kant şi Sartre, între sublim şi iad

Immanuel Kant a fost unul dintre gînditorii care, la fel ca Platon de exemplu, au contribuit la fixarea cursului istoriei. Multe dintre ideile lui Kant au ajuns să fie literă de lege , o lege nescrisă dar extrem de eficientă, pentru întreaga modernitate occidentală. Kant ne-a dat şi cea mai influentă definiţie a sublimului. Nu ştiu dacă am înţeles-o eu bine, dar după el sublimul este sentimentul care rezultă dintr-o tensiune sau nepotrivire a conceptului cu intuiţia. Un exemplu des folosit pentru a ilustra tensiunea asta este lumea. Am conceptul de lume în întregul ei, dar nu mi-o pot imagina în totalitatea ei. Adică, pot să spun lume şi să mă refer astfel la toată planeta  sau la toată realitatea, dar nu pot s-o cuprind pe toată într-o singură imagine. Îmi pot imagina şi  pot vizualiza, pe rînd, fragmente din lume, dar niciodată lumea în ansamblul ei. Mă gîndeam acum la sentimentul de uşurare pe care îl încearcă orice şofer care stă undeva linişitit şi aude claxoanele furioase ale celorlalţi şoferi furioşi pentru că sînt blocaţi în trafic. Cînd este el însuşi în trafic, pentru că face parte din el, nu-l poate vizualiza ca pe un ceva general, pentru că trebuie să fie atent la cum conduce. Din distanţa şi liniştea lui, însă, claxoanele celorlalţi şoferi îl pot ajuta să vizualizeze traficul ca pe o realitate generală, o entitate chiar. Dar bineînţeles că nimeni nu îşi poate reprezenta traficul în general. Putem doar să ne reprezentăm sau să vizualizăm cutare stradă, cutare intersecţie blocată, cutare accident etc, pe rînd. Deci din ideea de trafic, care e o construcţie mentală,  şi din imposibilitatea vizualizării ei rezultă sublimul. Deci n-am încotro decît să spun că pînă şi traficul din Bucureşti e sublim. În sens Kantian, desigur. Pentru că în alt sens şi ca să-l parafrazez pe alt filosof (pe Sartre care spunea că iadul sînt ceilalţi oameni), se poate spune că iadul sînt celelalte maşini.