De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

În cazanul cu smoală

Where to go este filmul de diplomă al unui student german cu rădăcini în România, care poate fi văzut aiciAre doar treizeci de minute şi de la minutul 13 apar şi eu, aşa că merită văzut. Hm, cam lipsit de modestie, ca de obicei. Atenţia i-a fost atrasă spre România de evenimentele din prima parte a anului de la Piaţa Universităţii. Acolo unde s-a făcut prima încercare de a-l da jos pe Băsescu, o încercare cinstită, frumoasă chiar, de partea căreia eram şi eu. Apoi a venit încercarea bagabonţească a lui Antonescu şi Ponta, şi atunci m-am trezit obligat să ţin cu un om pe care înainte îl dispreţuiam, adică Băsescu.

Autorul filmului a încercat să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din Piaţa Universităţii în termenii manifestării unui soi de conştiinţă colectivă. Eu mărturisesc că nu înţeleg ce au însemnat, dar sînt aproape sigur că acum nu mai înseamnă nimic. Ceea ce înseamnă că nici atunci n-au însemnat mare lucru. În filmul ăsta apar un pic mai gras, cum eram în primăvară, alături de cineva ca Vintilă Mihăilescu, ceea ce desigur e o mare onoare pentru mine. În film mai apare şi un căutător în gunoaie. Bănuiesc că şi el ar fi măgulit de companie, dacă ar vedea filmul.

În film, poziţia mea este una anti-patriotică, de tipul „(din România) scapă cine poate”. Spun acolo că nu cred în salvarea colectivă, ci doar în soluţii individuale. Poate sînt laş, ziceam acolo, dar măcar sînt consecvent cu tot ce scriu pe aici.

Filmul mi se pare frumos, bine făcut, în special la minutul 13 unde pe fondul unei seri bucureştene se aude emisiunea Loredanei Dumitraşcu, unde invitat eram eu. Aşa m-a auzit prima dată autorul filmului, care apoi m-a contactat şi întrebat dacă vreau să apar în documentarul lui.

Sînt unii care mă înţeleg mai mult şi alţii care mă înţeleg mai puţin. Motivele mele pentru a pleca din ţară, într-o ţară mai bună, sînt similare cu cele pentru care vreau ca într-o zi să mă însor cu o fată frumoasă. Pentru că e posibil, adică. Există locuri pe lumea asta unde aş putea să respir mai în voie, poate chiar să înfloresc.

La serviciu, de exemplu, sînt văzut de către unii drept cel mai prost consilier de probaţiune din sistem. Asta n-ar fi atît de tragic, pentru că nu dau mulţi bani pe părerea respectivelor (căci despre nişte femei este vorba; pentru că tot a venit vorba: Doamne fereşte de o femeie şef!; la mine nu e şef o femeie, din fericire, dar tot un soi de matriarhat este- eminenţe cenuşii care strunesc din umbră, cum s-a întîmplat de fapt tot timpul în istorie,  femeia oprimată şi fără putere într-o lume a bărbaţilor fiind unul dintre cele mai mari mituri ale contemporaneităţii). Ce e tragic e că aceste eminenţe reuşesc să impună reguli pentru toată lumea şi să creeze un mediu toxic, cu care eu nu mă identific deloc, dar în care sînt nevoit să funcţionez. Vreau să lucrez într-un loc unde există provocări, unde să îmi pot pune la treabă potenţialul, unde să existe pedepse şi recompense, nu o apă călîi-amăruie unde înfloresc doar mucegaiurile.  Şi cu toate astea locul unde lucrez acum e  superior din aceste puncte de vedere multor altora din România. Cei mai mulţi oameni sînt de treabă. Doar că puţin mucegai e suficient pentru a strica toată ciorba.

Nu avem o cultură a protestului, cum zicea cineva în filmul ăsta, şi cum ziceam şi eu, dar cu alte cuvinte (sîntem o ţară de resemnaţi), în schimb avem o cultură descrisă foarte bine de metafora caprei vecinului: să moară! Să moară capra vecinului înseamnă proliferarea la nesfîrşit a unei culturi a sărăciei (materiale şi spirituale), deci motivul principal pentru  care lucrurile merg prost în România. Cînd vom înţelege că bunăstarea individuală depinde de cea a celor din jurul nostru, că avem toţi de cîştigat dacă ne susţinem şi promovăm reciproc, în loc să încercăm să ne căţărăm unii pe umerii celorlalţi, ca Elena Ceauşescu pe umerii lui Nicoale în  cazanul cu smoală, poate va răsări soarele şi în ţara noastră.

P.S.: Primul comentator de pe Vimeo, unde se poate vedea filmul, zicea de băiatul din parc, adică de mine, că nu prea-şi găseşte locul.  Fără să ştie, respectivul a spus un mare adevăr despre mine în general. Dar el se referea la locul meu în film, desigur. Toată lumea vorbeşte acolo despre încotro se îndreaptă România, despre cum să punem toţi umărul ca s-o ducem undeva, în timp ce eu vorbesc doar despre cum să fac să las mai repede România în urmă. Observaţia lui este pertinentă şi aş fi de acord cu el dacă atitudinea mea ar fi singulară, a vreunui ciudat egoist. Doar că nu e. Ca mine gîndesc mii tineri, unii au plecat deja, alţii doar aşteaptă o ocazie. Sînt, deci, reprezentativ pentru o întreagă armată de tineri şi nu doar tineri din România. Faptul că un film despre încotro se îndreaptă România ţine cont şi de părerea unora, deloc puţini, care vor să se îndrepte înspre undeva fără România, mi se pare justificat. De altfel ar fi fost o neghiobie să nu facă asta, pentru că ar fi ignorat unul dintre cei mai importanţi vectori ce pot influenţa, în bine sau în rău, direcţia unei societăţi. Şi nu spun asta doar pentru că sînt şi eu pe acolo. Puteam foarte bine să nu fiu. La urma urmelor nici măcar nu arăt aşa de bine pe sticlă.

Joaca de-a libertatea. A unor puşcăriaşi.

Ieri şi astăzi, la teatrul Nottara (pe bulevardul Magheru, aproape de piaţa Romană), are loc un altfel de festival de teatru. E altfel nu pentru că e cu mari stele ale teatrului. Din contra. Festivalul se intituleaza  Exit iar actorii sînt puşcăriaşi. Puşcăriaşii sînt persoane private de libertate pentru că au încălcat legea penală şi au fost prinşi. Există foarte mulţi oameni care încalcă legea penală dar nu sînt prinşi şi care, deci, nu ajung niciodată puşcăriaşi. Puşcăriaşii, pe lîngă timpul executat în puşcărie, trebuie să mai trăiască şi cu ruşinea de a fi fost puşcăriaş, sau de a fi în continuare puşcăriaş, pentru că odată puşcăriaş, pentru totdeauna puşcăriaş.

Deci actorii de pe scenă nu sînt chiar actori, şi nici publicul nu e chiar public de teatru, fiind format în principal din rude de puşcăriaşi, din alţi puşcăriaşi, din cadre militare, din studenţi şi cîte un curios care a aflat din întîmplare de evenientul. Ah, şi să nu uit: aseară publicul din public a făcut parte şi un consilier de probaţiune, adică eu. Care a făcut poze şi filme cu telefonul.

Piesele şi interpretările lor au fost în general patetice. Mă uitam cu un fel de milă amestecată cu sfială şi îmi spuneam ceva de genul: “Bun, ce se întîmplă aici nu e teatru, artă. Şi nici nu are cum să fie. Dar e bine că se întîmplă!” De ce e bine că se întîmplă? Cineva zicea că rolurile jucate de puşcăriaşi acolo sînt identităţi false temporare. E adevărat. Doar că nu e acesta tot adevărul. Adevărul e că identităţile respective devin reale pentru cel ce le mimează, iar efectele lor nu sînt neapărat trecătoare. Astfel, mă gîdeam eu, piesele astea de teatru au un dublu efect terapeutic: pe de o parte oferă ocazia unui puşcăriaş să se transpună într-un univers simbolic în care nu mai e un puşcăriaş, ci alteva. Conştientizarea faptului că poate fi şi altceva decît un puşcăriaş poate avea efecte semnificative pentru viaţa reală care se desfăşoară în afara scenei şi în afara puşcăriei. Apoi, efectul terapeutic se mai referă şi la public, ajungînd oamenii să vadă că dincolo de eticheta de puşcăriaş e un om cu o poveste, diverse talente, dorinţe, visuri. Pe scurt, un om.

Vorbind de talent, trebuie să spun că aproape toţi cei care au urcat aseară pe scenă nu aveau deloc talent actoricesc. După cum ziceam şi mai devreme, mă uitam la ei cu milă şi sfială.

Asta pînă la ora 8 cînd a început spectacolul realizat de cei dela PenitenciarulIaşi.Nu pot să spun că cei dela Iaşiau fost de pe altă planetă. Că au avut decoruri,  costume, o piesă şi interpretări demne de orice scenă din ţara asta. Eu nu mă pricep la teatru, dar cred că un critic de teatru ar fi putut să fie în sală şi să spună la final că a văzut o piesă de teatru. Poate bună sau mai puţin bună, dar în orice caz o piesă de teatru, pentru că celelalte reprezentări nu făcuseră nici măcar un pas în direcţia a ceea ce se numeşte teatru.

În clipul de la început se pot vedea cei de la Jilava care au optat, înţelept zic eu, pentru o pantomimă, reuşind astfel să evite penibilul care însoţea aproape fiecare cuvînt al celorlalţi „actori”, cu excepţia celor de la Iaşi, fireşte. Care se văd în pozele astea.

Destinul m-a dus în mormînt şi apoi la liceu, iar Lars von Trier e un fel de zeu

Săptămîna trecută am ajuns din greşeală în mormîntul Iuliei Haşdeu. Pentru cine nu ştie, Iulia Haşdeu a fost un copil minune, iar mai tîrziu un adolescent minune. Din păcate pentru ea, n-a mai apucat să fie şi un adult minune, pentru că a murit la 19 ani. Tatăl ei, Bogdan Petriceicu Haşdeu, n-a putut să accepte că a murit şi a încercat să îi contacteze spiritul. Aşa s-a creat legenda că spiritul ei poate fi contactat, legendă care i-a făcut pe nişte studenţi să îi fure capul din mormîntul care se vede în pozele de mai sus, pentru a-l folosi în şedinţe de spiritism. N-am înţeles prea bine, dar din cîte spunea un nene care avea grijă de mormîntul ei, se pare că i-au pus capul în mini-coşcigul din imagine. Pentru un popor de oameni superstiţioşi şi îmbibaţi de o religiozitate magică cum sînt românii, Iulia Haşdeu s-a transformat într-un fel de sfînt al studenţilor, spune un zvon.

O să fac şi eu un exerciţiu de superstiţie să văd dacă sînt în stare de aşa ceva. Iată : La cîteva zile după ce am intrat în mormîntul Iuliei  Haşdeu (era acolo şi o ziaristă de la Adevărul care n-a avut curaj să intre fără mine), stelele sau destinul sau spiritul Iuliei Haşdeu sau oricine altcineva trage sforile comediei umane a făcut să mă mut lîngă Liceul Iulia Haşdeu.

Aseară am fost în mall Vitan şi am văzut Melancholia. Mall-ul nu e cel mai bun loc unde să vezi un film bun (şi Melancholia e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată), pentru roieşte de (cum să le zic ca să îmi rezolv setea de a-i jigni fără a mă murdări pe mîini făcînd asta?) tot felul de exemplare ale faunei urbane (mulţumesc Radio Guerrilla că m-ai scos din impas) care aleg filmul după titlu şi locuri libere, adică n-au habar la ce film se duc. Li se zice ţărani de mall. Eu zic că asta e o jignire pentru ţăranul care odată era talpa ţării. Mă rog. Cert e că aseară lîngă mine au nimerit cei mai ţărani dintre ţărani, adică două gorile şi două piţipoance, care ronţăiau popcorn şi rîdeau tare. Probabil Lars von Trier mi-a dat curaj, pentru că i-am pus din primul minut la punct şi se vedea că fac eforturi să facă linişte. La scurt timp, pentru că, evident, Lars von Trier nu era pe gustul lor, au început să se întrebe cînd se termină filmul. Eu am profitat prompt de ocazie şi le-am spus că filmul ţine 2 ore şi 15 minuter. Cînd au auzit au răsuflat uşuraţi şi în două minute se căraseră iar eu eram în sfîrşit fericit.

O să fie multe recenzii pentru Melancholia, făcute de oameni care se pricep la asta, aşa că n-o să scriu şi eu una. O să spun doar că Lars von Trier are dreptate cînd spune că e cel mai mare creator de film în viaţă. Pentru că vorbeam de spiritul Iuliei Haşdeu, îndrăznesc să spun că după părerea mea e cel mai mare şi dintre cei morţi.

Un geniu social

Un prieten irlandez pe care l-am cunoscut în Suedia, îmi povestea despre un unchi al lui din Australia (globalizarea asta…). Acum singur și bolnav, respectivul unchi mai păstra totuși ceva din scînteia care îl animase întreaga viață. Pentru scînteia asta, după ce Shane mi-a povestit cum se manifesta, eu n-am găsit alt nume decît geniu social. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc personal pe domnul respectiv și să îl văd în acțiune, dar și povestite isprăvile lui erau impresionante.

N-o să povestesc aici întîmplările care m-au făcut să trag concluzia pe care am tras-o, o să spun doar că omul acesta avea (și probabil încă mai are, dacă nu a murit între timp) o capacitate fantastică de a relaționa cu oricine și oricînd. Relațiile dintre indivizii moderni sînt în esență dominate de rolurile pe care le joacă. Vînzător, student, muncitor, polițist etc etc, acestea sunt categoriile în virtutea cărora ne lovim unii de alții. Persoana dispare în spatele rolului și de aici anonimitatea ce caracterizează viața noastră modernă. Probabil că nu ar putea să fie altfel, dată fiind complexitatea ei, dar unchiul prietenului meu Shane, al cărui nume l-am uitat, e un exemplu viu și extraordinar că se poate și altfel. Capacitatea lui fantastică de a relaționa poate fi pe scurt descrisă ca abilitatea lui de a face abstracție de rolurile sociale, de a le ignora. Astfel, el adopta față de vînzătoarea de la brutărie o atitudine potrivită doar pentru un bun prieten. Formulele de salut, glumele făcute, familiaritatea cu totul nepotrivită care îi caracteriza atitudinea generală față de toți cei pe care îi întîlnea, ignorau în întregime prescripțiile vieții sociale.

Sigur, Shane îmi povestea că unchiul lui a avut și probleme din cauza asta, dar în general, după descumpănirea și uimirea inițială, modul lui de a fi se dovedea un fenomenal lubrifiant social. Tratînd pe toată lumea ca pe cei mai buni prieteni, necunoscuții deveneau instant cei mai buni prieteni. Omul acesta este un geniu, dacă mai trăiește, pentru capacitatea lui absolut fabuloasă de a se ridica deasupra convențiilor vieții sociale sub tirania cărora noi muritorii de rînd ne împletim destinele.

Cum să faci rost de un ibric de cafea în cinci pași

Nu mi-au plăcut niciodată textele care îți spun cum să faci nu știu ce în zece pași. De aceea, eu o să scriu un text despre cum să faci rost de un ibric de  cafea în mai puțini pași.

Primul pas este să lucrezi la Serviciul de Probațiune de pe lîngă Tribunalul București.

Al doilea e să ai o prietenă bună care ține un seminar la facultatea  de Sociologie și Asistență Socială.

Al treilea este să nu îți fie frică să vorbești studenților de anul unu de la facultatea de Sociologie și Asistență Socială despre ce este Probațiunea, după ce ai fost invitat să faci asta de către prietena mai sus menționată.

Al patrulea este ca după seminar prietena ta să te invite la un ceai pe Smîrdan și acolo tu să ii povestești că îți fierbi apa pentru cafea într-un castron subțire de tablă, pentru că nu ai ibric deoarece ești un băutor mai degrabă proaspăt de cafea, iar alte recipiente sînt prea mari și durează prea mult pînă se fierbe.

Și, în sfîrșit, al cincelea pas, care nu mai depinde în niciun fel de tine, este ca buna ta prietenă să se ofere să îți facă ea cadou un ibric, așa, ca mulțumire că ai acceptat să te duci la seminarul ei.

Lucrurile s-au întîmplat cu o viteză amețitoare, așa că acum, la scurt timp după ceai, am deja ibricul. In your face, castron de tablă!!!